Meseria de mamă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O prietenă comentează amărâtă că i-a plăcut articolul acesta mai puțin partea cu „mama este vinovată”. L-am citit și eu, și într-adevăr am rămas uimită cu câtă ușurință se judecă o mamă pentru că nu e perfectă – asta în condițiile în care nimeni nu e perfect pe lumea asta și nu se poate da vina pe nimeni pentru asta. Iar dacă chiar am vrea să fim ceva mai buni decât suntem, în primul rând ar fi minunat să primim ajutor și sprijin de la cei din jur, nu să fim judecați sau culpabilizați. Să fim acceptați așa cum suntem, dar să fim și inspirați de alții mai buni ca noi, să dorim să ne îmbunătățim doar fiindcă îi vedem pe ei și dorim să îi imităm. Acesta ar fi un sprijin real pentru mame, nu învinovățirea subtilă care reiese din vorbele domnului Colceag.

Să fim serioși, Florin Colceag e minunat ca profesor probabil – nu îl cunosc personal, dar îl admir ca specialist în domeniul său -, dar ca analist social e un dezastru și nu a trecut prin experiența de a fi mamă (nici nu o va face vreodată) și înțelept ar fi să nu ținem cont de părerea lui despre mame, fiindcă e doar atât, o părere oarecare, nefondată și mai ales nesprijinită de vreun studiu serios sau de evidență.
Habar nu are ce face și ce poate face în realitate o mamă, și mai ales câtă nevoie are să fie sprijinită de familie și de societate, în general, ca să se poată autoeduca și, la rândul ei, să educe mai departe.
Ca să fii o mamă bună trebuie în primul rând să ai o stimă de sine ca femeie, un respect și acceptare pentru propriul tău corp și modul tău de a gândi, trebuie să fii conectată și cu partea feminină, dar și cu cea masculină din tine.
Trebuie să existe un echilibru pentru a ști perfect ce vrei ca femeie de la tine însăți, de la ceilalți și de la viață. Și să ai drepturi și libertate de alegere reală – nu doar pe hârtie. Să fii importantă și să participi în mod activ în comunitatea în care trăiești, dar să ai și timpul necesar de a fi mamă.
Trăind într-o societate patriarhală ca cea actuală – patriarhatul ține de vreo 9000 de ani, să nu uităm – misiunea e aproape imposibilă. Feminismul actual e superficial (în cele mai multe cazuri se încurajează doar dezvoltarea trăsăturilor masculine ale femeilor, ele însele fiind puse în permanentă competiție cu bărbații, cu obligația aproape să demonstreze că sunt la fel de “bune și eficiente” ca și ei) și e împărțit și subîmpărțit în curente care mai de care mai contradictorii cu rezultatul că oricum femeia iese în pierdere fiindcă, în fond, sprijinul social e inexistent sau foarte mic.
În ceea ce privește maternitatea, unde e ajutorul real financiar, educativ, și social pentru mame?
Unde sunt serviciile puse la dispoziție mamelor care doresc să aibă un pic de timp și pentru ele ca femei active în societate? Unde este libertatea de a alege cât timp și energie doresc ele să ofere comunității din care fac parte, și să aibă timp suficient și pentru copiii lor?
Există femei curajoase și energice care reușesc să iasă din cutia tradițiilor și a limitelor economice, să calce în picioare convențiile sociale patriarhale, să se reconecteze cu înțelepciunea lor autentică feminină, să își regăsească/ impună cu adevărat libertatea și feminitatea, și să fie mame așa cum ar trebui să fim toate: obiective, libere, dornice să se educe și să educe, neconstrânse de tabu-uri absurde și perimate, neconstrânse de nevoia de a lucra nonstop pentru a avea din ce trăi în mod demn sau de nevoia de a demonstra că sunt la fel de puternice și muncitoare ca bărbații, dar sunt puține și cam toate au un sprijin de obicei – un soț/ partener/ proprii lor părinți care cred în ele, în puterea lor de a decide corect și în criteriul lor, oameni care le oferă ajutor concret cu copiii sau cu banii pentru ca ele să aibă timpul necesar de a-și dedica timpul, prezența și energia creșterii copiilor, și de a fi și persoane importante pentru societate.
Fiindcă să nu uităm nici asta, să fii mamă înseamnă nu numai să adăpostești timp de nouă luni și să naști o ființă, ci și să fii prezentă și aproape nedezlipită de copilul tău timp de mai mulți ani. Să-i fii călăuză și model. Să fii acolo de câte ori e nevoie.
Și chiar dacă pauzele sunt necesare – cum am spus mai sus, mamele suntem și ființe sociale cu neliniști intelectuale și emoționale, avem nevoie și de socializare cu adulți, nu numai cu proprii copii, altfel ne cățărăm pe pereți – asta nu înseamnă că a fi mamă nu e o meserie în sine care, după toate canoanele civilizației actuale, ar trebui să fie plătită (orice bonă – care, se știe, e înlocuitoarea mamei – e plătită, și chiar cu bani grei; de ce mama nu e plătită pentru aceeași muncă și energie depusă?) sau măcar sprijinită financiar, social, profesional și emoțional tocmai fiindcă a fi mamă e important pentru societate.
Curios, nu? A fi mamă nu este o activitate recunoscută oficial ca meserie, nici nu e plătită, deși e una dintre cele mai importante, de ea depinde supraviețuirea noastră ca specie; în schimb înlocuitoarele sunt remunerate pentru asta, iar mamelor li se cer performanțe care să atinga nivelul maxim, și nu au nici un ajutor real din partea societății.
Nu știu dacă Florin Colceag e conștient de toate aceste aspecte; probabil că nu, altfel nu ar judeca mamele atât de ușor și superficial.

Bumps and how to resolve them.

One Day Apart

Iliyan and I call “bumps” those situations in which we are together and feel sad, cranky or have different opinions on something, consequently resolving the situation by sorting our feelings out and communicating with each other. We have never had fights or even arguments (we have disagreed on various topics but mostly we discuss them calmly), it has always been these little things which we decided to call bumps since they are smaller than the two aforementioned.

Being away from Iliyan and having to deal with my studies is a source of daily stress which triggers most of my down and cranky moods. Sometimes when we discuss a topic, we find that our views are different, we get all passionate exposing our opinions to the point that sometimes this as well concludes in abump, everybody is a bit stubborn and needs a few minutes to understand the other person’s…

Vezi articol original 649 de cuvinte mai mult

Home Education sau Educatia Acasa

Da, stiu ca termenul consacrat e Home Schooling, dar nu vreau sa il folosesc pentru ca il gasesc mult mai limitant.

Dezbaterea reala nu este scoala vs educatia acasa, caci e clar ca ambele pot avea avantajele lor, ci libertatea oricarui parinte sa aleaga educatia potrivita pentru copiii lui fara a fi culpabilizat sau impiedicat sa o faca pe baza unor asa zise „argumente”, pretexte ridicole inventate de ignorantii in materie.
Dar, ca sa raspund la intrebarile mitice si ridicole:
– Sa fim seriosi, parintii mei au cheltuit o avere pe meditatii pentru mine in perioada anilor 80-90. O avere. In conditiile in care mergeam la scoala si la liceu. Plateau nu numai meditatii, ci si uniformele, rechizitele excesive, transportul, tot. Cine crede ca educand acasa iesi mai scump, sa faca o socoteala. Are sa fie surprins.
– Copiii mei n-au mers la scoala nici macar o zi. Nici la gradinita. Si anul trecut si-au inceput studiile superioare. Iar in perioada in care invatau la un liceu la distanta, au fost acceptati in mod exceptional la Open University (aveau 16 si 14 ani) pentru un modul de 3 luni, dupa ce li s-a luat un interviu la fiecare si au fost considerati suficient de apti, maturi si disciplinati sa faca fata unui modul universitar. Si, evident, aveau si timp sa o faca, nu trebuiau sa-l piarda facand teme peste teme, sau deplasandu-se zilnic la scoala.
– Si copiii mei sunt extrem de sociabili pentru ca, ia te uita, educatia acasa nu numai ca nu impiedica socializarea CORECTA, ci dimpotriva o incurajeaza. Ne vedeam – ca si acum – cu familia, cu prietenii, cu alti copii, cu vecinii, cu vanzatorii, cu functionarii… in fiecare zi era ceva de facut, cineva nou de cunoscut, altii de revazut… Si mai erau si zile in care ne ODIHNEAM. Nu e nevoie sa stam pe scaune inghesuiti zilnic impreuna cu inca 30-40 de persoane de aceeasi varsta cu noi in 40 m2, mai avem nevoie si sa stam de vorba si sa socializam cu adevarat, si mai avem nevoie si sa stam singuri si sa ne vedem de ale noastre. Nu e nevoie sa suportam persoane neplacute zilnic. Nimeni nu ne obliga ca adulti sa facem asta. De ce ar trebui sa ii obligam pe copiii nostri sa o faca? Cine isi imagineaza ca inghesuiala zilnica in bancile scolii impreuna cu alti copii inseamna socializare sa se mai uite putin in dictionar. Nu e. Este masificare si obligatie perversa de a suporta o atmosfera stresanta si incarcata – 30-40 de copii impreuna intr-un spatiu atat de restrans timp de ore si ore zilnic reprezinta o atmosfera stresanta pentru oricine; daca nu credeti, intrebati-i pe profesori.
Agresiunea si violenta deghizate de „scoala vietii” mi se par inacceptabile. Nu denota decat lipsa de maturitate (evident, copiii nu au inca maturitatea necesara sa stie sa se comporte ca un adult) si nedezvoltarea abilitatii de a negocia si a rezolva conflictele in mod pasnic (din nou, trasaturi evidente la copii deoarece nu au avut inca timp sa invete si, mai ales, in cazul scolii, nu au modele adulte suficiente de la care sa invete asemenea abilitati sociale si emotionale). Asa cum eu nu doresc sa imi bat copilul sau sa il agresez verbal, cu atat mai mult pretind sa nu fie agresat fizic sau verbal intr-o institutie in care ii las avand incredere ca vor fi bine tratati. Nu admit sub nici o forma bullying-ul, nu il justific, nici nu mi se pare pozitiv. E plina lumea de oameni traumatizati care au „socializat” negativ in scoli, au fost batuti, intimidati, speriati de altii, chipurile mai „puternici” si mai „smecheri” decat ei. Contrar opiniei generalizate, nu au devenit mai destepti sau mai puternici, multi dintre ei sunt traumatizati si asociali, altii devin la randul lor agresori si violenti. Asta dorim?? Serios? Eu nu.
– Am cunoscut multi copii educati acasa. MULTI. Eram intr-o asociatie, si erau multi. Toti erau educati, sociabili, maturi, simpatici, indrazneti sau timizi, dar politicosi atunci cand aveau o anumita varsta. Nici unul conflictiv. NICI UNUL. Convietuirea era pasnica si plina de stimulenti, multa joaca, imaginatie, creativitate, energie, veselie.
Toti copiii educati acasa sunt relaxati, nu au nici un stres. Tocmai fiindca sunt lasati sa fie cum sunt ei, nu sunt obligati sa fie altfel, nimeni nu incearca sa ii dreseze sa fie intr-un anumit fel. Si fiindca au timp pentru ei insisi, au libertatea de a alege ce si cand si cum vor sa faca. Chiar si lucrurile neplacute – sau credeti ca acasa sunt tratati ca niste printese si parintii sunt sclavii lor? – invata sa le faca intr-un mod eficient… pana cand isi dau seama ca sunt necesare si nu le mai par atat de neplacute.

In final as vrea sa spun ca sunt putin cam satula de opinologii care isi dau cu parerea scoasa din buricul ignorantei lor – deoarece nici unul dintre toti cei care au criticat zilele astea educatia acasa nu stie nimic despre subiect, nu a citit literatura de specialitate, nu a cercetat statisticile si investigatiile legate de tema, si, mai ales, nu cunoaste personal nici macar o familie care sa practice educatia la domiciliu sau macar un copil educat acasa.
Cand se vor documenta un pic mai vorbim, deoarece acum nu au nici cunostintele necesare, nici autoritatea necesara sa isi dea cu parerea mai mult ca oricare nenea Ghita de la colt. In nici un caz nu sunt nici experti in tema, nici macar pasionati amatori.
Asa incat, pana isi vor face temele ar trebui sa faca ciocul mai mic si sa se ocupe sa imbunatateasca ceea ce acum este practic un monopol al panoramei educative actuale: scoala. Si sa ia aminte ca esecul scolii este de cel putin 20-30 % in prezent. Orice firma sau institutie de alt gen cu un asemenea procentaj de esec ar fi ori inchisa, ori reformata complet. Asta ar trebui sa fie subiect de dezbatere si sa ne dea mult de gandit. 

Explorare vs pasiune

img_1650

De multe ori adultii le spunem copiilor – sau altor adulti – „Urmeaza-ti pasiunea!” in legatura cu viitorul lor profesional sau personal. Dar oare e corect sa dam acest indemn?

Copiii, si multi dintre adulti, nu au fost in realitate expusi tuturor activitatilor posibile, cunosc doar o mica parte din lumea care ii inconjoara, nu au de unde sa stie care va fi pasiunea lor si daca ceea ce ii pasioneaza ii va ajuta si sa fie independenti economic. In schimb ii va ajuta poate mai mult sa exploreze noi activitati si sa vada la ce nivel pot ajunge cu ele si daca ii va interesa sa mearga mai departe cu ele doar ca pasiune sau si ca mijloc de trai.

Cum am spus intr-un post anterior copiii mei au studiat pian amandoi. Le placea nespus de mult, este in mod cert o pasiune pentru ei, dar nu si-au pus problema sa devina profesionisti. De fapt, fiul meu m-a lasat cu gura cascata acum multi ani – n-avea mai mult de noua ani – cand, in urma indemnurilor mele de a exersa mai mult (la randul meu, eu repetam ce ii spunea profesoara lui care, incantata de talentul lui, il incuraja sa studieze cel putin doua ore pe zi… el exersa cel mult jumatate de ora), mi-a raspuns foarte sigur pe el: „Mama, eu nu vreau sa devin pianist, eu vreau doar sa stiu sa cant bine la pian.”
Nu stiu inca ce poate sa insemne sa cante bine la pian pentru el, insa stiu ca si acum canta in fiecare zi – nu exerseaza mai mult de o ora jumatate in reprize – si ca nu are nivelul altora mai buni, dar a evoluat mult fata de anul trecut, el singur, fara profesor.
In schimb, e student la un curs de cinematografie unde invata toate secretele filmului si vrea sa-si faca din aceasta (alta) pasiune profesia lui.
(In toti acesti ani a desenat, scrie, a facut actorie, a ingrijit cai, taekwondo, a inventat obiecte, a reparat altele, a filmat si a editat micile lui filme, a gatit, a facut muzica si a citit foarte mult)

Fiica mea in schimb a ajuns intr-un punct in care folosirea pianului la un anumit nivel ii este necesara deoarece a ales (din multe, multe pasiuni pe care le are – si din cauza asta alegerea a fost foarte grea) sa studieze canto si doreste sa profeseze in domeniu.
(Intre timp a desenat, scrie, a facut babysitting, balet, a ingrijit cai, a cantat, a invatat limbi straine, a gatit, a facut muzica si a citit foarte mult)

Asa ca mai degraba as spune ca au explorat mai multe domenii sau activitati decat ca si-au urmat pasiunea, deoarece de unde pot ei sa stie care este sau va fi cu adevarat pasiunea lor in viitor? Nu cunosc inca bine lumea si viata, mai au inca de explorat si de aprofundat in explorarile lor.

Asa incat asta ar fi indemnul meu pentru oricine: exploreaza, nu se stie peste ce lucruri minunate dai, lucruri pe care nici nu le visai de mic sau chiar de tanar, poate pentru ca nu stiai de existenta lor sau poate pentru ca nici nu au existat pana acum.
Iar pentru parinti evident indemnul ar fi: lasati copiii sa exploreze si explorati impreuna cu ei, daca e nevoie.

Când iubesti esti exigent?

img_7774

Citesc pe un site de educatie infantila: „Educi cand esti exigent si esti exigent cand iubesti.” Oare chiar asa sa fie? Mai lipsea faimoasa fraza, „cine te iubeste te face sa plangi”. Zau?

Cand iubesc pe cineva nu sunt exigenta, sunt intelegatoare si incerc sa accept toate diferentele care pot exista intre noi, pentru ca nu doresc sa schimb persoana respectiva, ci sa o asimilez asa cum e ea, cu bune si cu rele. Dealtfel ceea ce e „bun” pentru cineva poate fi „rau” pentru cel de alaturi si viceversa. Asa ca mi se pare absurd sa incerc sa schimb felul de a fi al cuiva sau sa-l fac sa sufere cu exigentele mele de a-l „imbunatati” pe motiv ca „il iubesc”.

Acelasi lucru e valabil – evident – si la copii. Imi iubesc copiii, dar nu am fost exigenta niciodata cu ei. Si ma refer la definitia oficiala de „exigenta” in sensul de „pretentios, riguros, sever”.

Caci daca ar fi sa ma gandesc la o alta acceptie a cuvantului, mai subtila si mai constructiva, atunci poate ca da, am fost si sunt cumva exigenta cu cei pe care ii iubesc, am avut asteptari in privinta lor si mi-am imaginat intotdeauna ca vor da ce e mai bun din ei si vor avea parte de ceea ce e mai bun in viata, independent de greselile si problemele lor.

Uneori cadem in greseala de a ne pierde rabdarea cu copiii nostri si, cand gresesc, sa le spunem „esti prost?”, si cu asta le taiem aripile, dar ne si ne pierdem concentrarea pe laturile lui bune ca sa punem lupa pe o greseala, un moment din viata (si recunosc cu necaz ca si eu am facut asta uneori cu ei, fara sa vreau). Si credem ca asa suntem exigenti.

Cred ca exigenta se concentreaza pe ce e mai bun in cineva – inclusiv in noi insine – si in felul acesta potenteaza aceste laturi pozitive. Daca vreau ca cineva sa exceleze intr-o activitate, pur si simplu ma concentrez pe rezultatele lui, oricare ar fi, in aceasta activitate.
Copiii mei canta la pian amandoi, ii vad ca repeta cu incapatanare, gresesc, iar repeta… insa nu imi pun problema sa le spun ca au gresit si ca trebuie sa fie mai buni, ci sa ii apreciez ca au motivarea pentru a repeta pana ajung la un nivel de excelenta adecvat din punctul lor de vedere. Si sunt exigenta cu ei fiindca le permit sa isi exerseze si criteriul de excelenta, si puterea de a exersa suficient, si dorinta de a se imbunatati.

Sa ii oblig sa faca ceva mai bine nu inseamna sa fiu exigenta, ci doar sa ii dresez sau sa ii amenint. Fiindca nu e vorba de a-i educa/dresa pe copiii nostri, ci de a ne re-educa pe noi ca parinti pentru a ne transforma in cea mai buna versiune a noi insine – caci asta e forma cea mai pura de exigenta posibila. Si cea mai eficienta si pozitiva.

 

Reglementarea legala a educatiei acasa – o idee buna?

NUESTRO SISTEMA EDUCATIVODe cand educ acasa, deci de vreo 15 ani in mod oficial (de cand a implinit Adina mea 6 ani, adica varsta legala de scolarizare in Spania) am asistat la o multime de discutii si dispute mai mult sau mai putin vehemente in legatura cu reglementarea legala a educatiei acasa, si in Spania si in Romania.

Din cate pot aprecia eu, observ ca sunt doua categorii de parinti care doresc sa educe acasa:
1. Cei care vor sa isi invete copiii acasa ca sa fie pregatiti pentru viata indiferent de programa, examene, legislatie etc. si nu vor sa ii adapteze sistemului actual, ci sa fie persoane libere si independente atat cat se poate, si deci cauta o programa personalizata si confectionata doar dupa nevoile copilului.
2. Cei care vor sa isi adapteze copilul la sistem, dar nu vor sa o faca prin intermediul institutiei scolii in sine, ci prin principiile ei, si deci, sunt sensibili la modelul scolar, examene, testari etc. Nu vor neaparat sa educe un adult independent, ci un adult care va avea succes in sistemul actual.
Unii facem parte din primul curent. Altii din al doilea.

In primul caz ne sunt absolut indiferente toate evaluarile si testele, de asta nici nu vrem sa avem de a face cu o reglementare oficiala, pentru ca stim ca toata aceasta libertate s-ar pierde in mod iremediabil.
In al doilea curent parintii sunt atenti la testarile si examenele pertinente pentru ca vor ca cei mici sa exceleze in sistemul actual, si de aceea si doresc o reglementare in care copiii sa se acomodeze in mod asemanator celor din scoala, dar fara ceea ce parintii percep ca „dezavantajele” scolii in sine ca institutie si dinamica de functionare: proportie prea mare de elevi intr-o clasa, pierderea timpului in transportul catre si de la scoala, profesori de nivel slab etc.

Ii inteleg pe parintii care fac parte din al doilea curent, insa sincer cred ca si in cazul unei reglementari asa cum cred ei ca isi doresc tot n-ar avea spatele acoperit deoarece cerintele si exigentele sistemului sunt atat de mari ca nici cei care le respecta (inclusiv copiii scolarizati si care ar trebui sa fie adaptati cu succes sistemului) nu au garantia ca cei mici sunt sau se vor insera in mod satisfacator in scoala. Nu ca ar fi copii prosti sau lenesi sau cu probleme. Nu, copiii sunt extrem de inteligenti, si de multe ori sunt brilianti si motivati... dar nu pentru programa impusa de sistem, nu la ritmul impus de el; in acelasi fel, copiii nu au motivatie pentru examene, ci pentru INVATATURA propriu zisa care in sistem e practic inexistenta.
Cei care cred in sistem ar trebui sa incerce sa fie realisti; sistemul nu vrea ca cei mici sa invete, vrea doar sa ii dreseze, si parintii cad in capcana asta.
Tot sistemul de testari, evaluari, examene, cerinte de un „anumit nivel de…” si lucruri de genul asta sunt absolut INUTILE in ceea ce priveste inteligenta reala a celor mici, si e absurd sa crezi in ele din moment ce nu servesc decat la intimidarea si dresarea copiilor.
Ca sa dau un exemplu: in cazul copiilor bilingvi care au invatat o limba straina in alt mod decat cel oferit in scoli, ce conteaza nivelul gramatical academic si de inalt nivel al limbii respective cerut in mod oficial la un examen de bacalaureat, o data ce copiii ajung sa vorbeasca limba in mod fluent, aproape nativ, si sunt in stare sa comunice cu altii? Limba e un mijloc de comunicare pentru marea majoritate a oamenilor, nu un subiect de analiza cum ni se impune in scoli.

Si mai e un lucru care mi se pare de-a dreptul teribil. Copiilor li se pun niste baremuri atat de inalte la examene ca nici noi, adultii, nu suntem in stare sa le trecem in marea majoritate a cazurilor – ma refer la nivelul de liceu, desi am putut verifica direct ca si la nivel de primara/secundara exista probleme, chiar si pentru parintii intelectuali si cu un nivel bun de cultura.
Specializarea pretinsa in scoli si licee e inumana si nerealista… si mai ales INUTILA si chiar daunatoare in multe cazuri. Si din nefericire tot sistemul de invatamant, de evaluare si valorile noastre socio-culturale, in general, sunt bazate pe aceasta „specializare” absurda in cadrul educatiei bazice obligatorii; deoarece nu vorbim de educatia superioara unde e firesc sa existe si un grad de exigenta ridicat si o anumita specializare in functie de studiile alese deoarece e vorba de o profesie, de responsabilitati legale legate de desfasurarea ei, de drepturi si obligatii oficiale.
Nu, vorbim pur si simplu de o cultura generala, de anumite cunostinte bazice si imprescindibile, de abilitati si talente care au nevoie sa se dezvolte si sa se desfasoare fizic in anturaje libere, cu libertate de miscare (literalmente). Acestea sunt necesitatile reale ale copiilor, toate acestea constituie educatia lor bazica obligatorie.
Nu ceea ce se preda acum in scoli si, mai ales, nu modul, nici ritmul, nici cantitatea in care se preda.

In Romania se vorbeste de rezultatele slabe scoase de copii la examenul de bacalaureat, dar nimeni nu isi pune problema ca nici unul dintre parinti (cu exceptia anumitor profesori, banuiesc) n-ar putea trece examenul cu o nota decenta, sau chiar minima. Iar multi dintre adultii cu simt critic care ar dori sa se prezinte la un asemenea examen s-ar intreba in mod sincer la ce naiba pot servi raspunsurile la intrebarile prezente in test si ce conteaza ce note primesc pe aceste raspunsuri din moment ce nimic din acel examen le poate folosi in mod activ sau pasiv in viata de zi cu zi sau chiar si in profesia pe care o exercita.

La intrebarea mea „la ce serveste examenul de bacalaureat” nimeni nu a fost in stare sa imi dea un raspuns coerent si argumentat. Majoritatea spun ca e necesar pentru a putea accesa facultatea. Dar la facultate exista examene specifice. Si eu nu intreb de ce e necesar din punct de vedere administrativ/birocratic, ci din punct de vedere educativ. Nimeni nu a fost in stare sa imi dea o explicatie satisfacatoare.
Deoarece examenul de bacalaureat nu are in nici un caz rol educativ in viata copiilor nostri, ci actioneaza doar ca obstacol de selectie in drumul catre o educatie superioara. De aceea are si un nivel de exigenta atat de inuman si smuls din realitate.
Si de aici putem trage concluzia ca tot sistemul educativ bazat pe un nivel de exigente exagerat si pe umflarea voita a programei scolare cu materii inutile e special conceput pentru a selectiona anumiti indivizi si pentru a ii dresa pe ceilalti – NU PENTRU A-I EDUCA.

Abilitati sociale

L1110659

Din nou discutii si indoieli pe Facebook intre mamici care educa acasa ingrijorate de viata sociala a copilasilor lor. Una dintre mamici isi califica pruncul de 5 ani drept „fraierici” pentru ca nu e la fel de rautacios ca cei dusi la gradinita sau la scoala.
Recunosc ca ma deranjeaza calificarea chiar daca nu e vorba de copiii mei si chiar cand stiu sigur ca mamica respectiva nu a vrut sa-si insulte copilul. Insa pana la urma asta face chiar daca e indirect si nevoit.

Copiii nu sunt fraieri, sunt copii. La varstele astea vad tot ce e bun in jur pentru ca ei sunt buni, inca nu au prejudecati, sunt in general sinceri si au incredere in cei din jur. Asta nu e un lucru rau. Problema e ca cei dusi la gradinita si la scoala se „inraiesc” efectiv (cu mici exceptii) din toate punctele de vedere: li se altereaza si fondul de bunatate si sinceritate cu care se nasc, si reactiile emotionale sanatoase – devin niste caricaturi. Iar asta nu e neaparat un lucru bun.
Cand ii aud pe toti din jurul meu spunand ca gradinita si scoala sunt necesare pentru ca asa  „invata ce e raul si se obisnuiesc cu viata” imi vine sa ii insult. Pentru ca e ca si cum mi-ar spune „bate-ti copiii ca sa se obsnuiasca mai bine cu greutatile vietii”, de parca asa e viata reala, de parca daca ai crescut in batai poti fi mai puternic si mai bun ca adult, de parca raspunsurile emotionale provocate de hormoni in situatii de pericol sunt bune. Caci, sa nu ne inselam, agresiunea si violenta sunt percepute ca situatii de pericol de sistemul limbic al mamiferelor si genereaza secretia de adrenalina, un hormon necesar in situatii de stress pe o perioada de timp limitata, dar extrem de nociv cand e prezent zilnic pe o durata nedefinita in organismul omenesc.
Copiii ajung sa fie mai puternici daca sunt ocrotiti in asa fel incat sa li se dezvolte cu adevarat stima de sine si abilitatile emotionale (cum sa gereze un conflict, cum sa il rezolve, procesele de negociere inerente… ). Sa ii arunci in gura leilor nu inseamna sa ii „ajuti” la varstele astea.
Daca n-ar fi trist mi s-ar parea chiar caraghios elanul asta parintesc de a ii impinge pe copii la 4-5-6 ani sa fie „autonomi si puternici” – asta in contextul in care mai apoi, 10 ani mai tarziu de exemplu, parintii le pretind tocmai contrariul si se agita sa ii tina inchisi in casa ca sa studieze sau ca sa fie siguri ca nu li se intampla nimic!
A sari/bloca etapele de crestere nu e bine si nici nu e eficient pentru nimeni.
Copiii au nevoie de timp sa isi dezvolte abilitatile – mai ales cele sociale -, au nevoie de un anturaj anume si de rabdare si afectiune. Cine afirma ca e nevoie de violenta si agresiune pentru ca cei mici sa creasca „puternici” nu stie despre ce vorbeste si nu e de loc la curent cu descoperirile din ultimele decade legate de neurostiinta.

In cazul nostru concret copiii au mers de mici la cursuri si la activitatile alese si dorite de ei. Si-au facut prieteni, s-au jucat, au comunicat, au socializat – socializare adevarata, libera, alegandu-si cu adevarat prietenii, fara obligatii si impuneri – au invatat sa interactioneze pe contul lor, dar stiind ca pot conta pe ajutorul nostru atunci cand era vorba de un conflict… si, in mod curios, de cate ori ne adunam mai multe familii homeschooler cu mai multi copii de toate varstele, pot numara pe degetele de la o mana ocaziile in care intr-adevar a avut loc vreun conflict intre ei. Copiii crescuti cu respect, copiii care stiu ca pot fi liberi si nu sunt judecati, stiu sa socializeze in asa fel incat nu exista conflicte intre ei.
Oricum copiii mei au socializat foarte bine si cu copii scolarizati, evident. Au facut prietenii la catarama cu unii dintre ei, au invatat unii de la altii, au petrecut momente de neuitat… Si asta poate ca i-a ajutat sa evolueze fara probleme la momentul respectiv (pentru ca, in mod curios, acum nu mai sunt prieteni ca atunci, fiecare a evoluat altfel si prieteniile de atunci nu s-au mai potrivit cand fiecare s-a maturizat).

Intorcandu-ma la prima idee as vrea doar sa spun ca nu e cazul sa ne calificam copiii drept „fraierici” pentru ca au incredere in oameni si pentru ca sunt obisnuiti sa fie tratati cu respect si sa trateze, la randul lor, cu respect pe altii. Dimpotriva. Mie mi se par copii mai intelepti si mai pregatiti sa se bucure de viata. Copii care cresc dupa un model de maturizare natural si armonios si care au nevoie de protectie – caci cine pretinde ca un copil de 5 ani sa se apere cu succes singur de agresiunile verbale sau fizice ale altora de aceleasi varste inseamna ca nu stie pe ce lume traieste – si pentru asta suntem noi, parintii, sa ii aparam atunci cand e nevoie si sa le cautam anturaje si legaturi sociale adecvate lasandu-le libertatea sa le foloseasca dupa placul si nevoile lor.