„Statul la colt si camera intunecata sunt acelasi lucru” – Carlos González, pediatru

Acum cateva zile am citit urmatorul interviu al pediatrului Carlos González pentru periodicul Diario Vasco in data de 28.08.2011, in San Sebastián, Spania:

http://www.diariovasco.com/v/20110828/al-dia-local/sillon-pensar-cuarto-oscuro-20110828.html

L-am tradus intrucat mai multi cunoscuti români m-au rugat sa il traduc ca sa il poata citi:

Image

Carlos González nu are nevoie de prezentare, cel putin nu pentru miile de parinti care au citit cartile lui in speranta ca vor reusi sa isi creasca micutii in mod mai armonios. E autorul cartilor deja de cult „Copilul meu nu mananca”, „Saruta-ma mult (Bésame mucho)”, „Intre pediatrul tau si tine” si „In apararea vaccinurilor”. Joia viitoare va participa la Cursurile de Vara si va vorbi in Palatul Mirarmar din San Sebastián in Aula de Cultura a DV (Diario Vasco), unde ne va povesti despre copiii in literatura engleza a secolului XIX, cand scriitori ca Dickens sau surorile Brontë abordau copilaria din punctul de vedere al sentimentelor, si in functie de un adevar pe cat de limpede pe atat de uitat, cum ca adultii am fost si noi copii o data.

– Ce cauta un pediatru in domeniul copiilor si al literaturii?

– N-am vrut sa lungesc prea mult titlul, dar in realitate ar fi vorba de imaginea copilului in literatura engleza a secolului XIX. E un subiect care ma intereseaza mult pentru ca literatura aceasta e minunata si pentru ca imi place mult felul in care acesti autori abordeaza cresterea si educatia copiilor, ca si importanta pe care o dau ei sentimentelor si actiunilor infantile.

– La ce gen de carti va referiti?

– Câteva ale lui Dickens, surorile Brontë, Jane Austen sau George Elliot.

– Ce ati gasit in ele?

– Din start am vazut ca toti dau o mare importanta perioadei copilariei. Sunt carti in care apar copii, si chiar cand subiectul principal este despre un adult, povestea incepe de multe ori in perioada primei copilarii. Autorii erau foarte constienti ca, pentru ca publicul sa poata intelege cum se comporta acel adult, ce simte si ce gandeste, trebuia explicata copilaria lui.

– Erau constienti ca adultii au fost de asemenea copii, lucru care pare ca se uita in ziua de azi.

– E foarte caracteristic timpurilor noastre. Acum exista multe carti despre cum sa faci un copil sa doarma si despre cum sa faci sa doarma un adult care sufera de insomnie. Orice carte care pretinde abordarea insomniei la adulti va numi problema grijilor, a stressului, si va da o solutie gen audiere de muzica relaxanta. In schimb, o carte despre o presupusa insomnie infantila nu vorbeste despre toate astea, pur si simplu se spune ca cei mici isi bat joc de adulti, si evident autorilor putin le pasa daca bebelusii sunt stressati sau nu.

– In „Timpuri grele” de Dickens se critica un sistem educativ bazat pe fapte si in care se alunga orice urma de imaginatie.

– Mai mult decat faptele se critica aroganta cu care invatatorul incearca sa le impuna. Din aceasta carte imi place foarte mult ideea iertarii care, poate, e si mai evidenta in „Magazinul de antichitati” si in „Micuta Dorrit”. In aceste trei romane apar copii care iarta in intregime adultii fara sa aiba nici o retinere. In ziua de azi nu se vorbeste de altceva decat de pedepse si razbunari, pentru ca pedeapsa este razbunare, sa nu ne inselam pe noi insine. Se poate deghiza, dar statul la colt si camera intunecata sunt acelasi lucru.

– Pedeapsa se echivaleaza uneori cu a pune limite.

– Limitele sunt altceva si nu au nevoie deloc de pedeapsa. De exemplu, eu am pus o limita clara la mine acasa, si anume ca nu se poate incendia. Am mentinut aceasta limita fara exceptie si nici unul din copiii mei nu i-au dat foc, dar nu am avut nevoie sa ii pedepsesc pentru asta. Copiii inca nu stiu ca anumite lucruri nu se pot face, dar nu trebuie pedepsiti pentru asta, ceea ce trebuie facut e doar sa fie informati. Cum se poate sa se ajunga la pedepsirea unui copil?

– Multa educatie si pedagogie, dar cand ajung la adolescenta copiii care inainte ne admirau acum ne privesc cu indiferenta.

– E normal si nu e atat de grav cum pare. Citind din literatura secolelor anterioare remarc un lucru curios, anume ca nu se poate observa prezentat in mod explicit subiectul adolescentei sau ideea ca e conflictiva. Eu as spune ca am agravat adolescenta prin lipsa noastra de contact cu copiii cand sunt mici. Relatia afectiva se bazeaza pe orele petrecute impreuna, nu e adevarat ca „timpul de calitate chiar daca e scurt e mai bun decat mai multe ore petrecute cu copilul”, pentru ca nu se poate face in doua ore ceea ce se face in opt in acest caz concret. Copiii, deja din start, petrec mult timp in scoli, multi altii petrec chiar mai multe ore pentru ca raman sa manance la pranz, iar altii si mai mult pentru ca realizeaza activitati extrascolare. Apoi sunt trimisi in tabere care aici, in Catalunia, au inceput sa se numeasca „convietuiri”, ca si cum ar vrea sa se dea a intelege ca trebuie sa invete sa convietuiasca unii cu altii. Pai, doar stau sapte ore impreuna in fiecare zi! Cu cine nu convietuiesc deloc e cu parintii!! Nu putem sa pretindem ca cei mici – de la 8 la 12 ani – sa petreaca luni, zile si ore separati de parintii lor si ca mai apoi la 15 ani sa aiba cu ei o relatie minunata.

– Parintii deasemenea uita ca au fost adolescenti.

– E ceva care trebuie sa fie foarte prezent in mintea noastra; se intelege ca cineva poate uita cum era cand era bebelus, dar nu poti uita cum erai cand aveai 15 ani, trebuie sa iti aduci aminte ce faceai la varsta asta si ce simteai. Cand fiul tau pleaca de acasa trantind usa e clar ca si tu ai facut asta, si nu iti aduci aminte ce simteai? Chiar crezi ca trei sambete fara sa il lasi sa iasa sau o dascaleala vor servi la ceva?

– Care e alternativa pentru pedeapsa cu sambetele acasa?

– Afectiunea, respectul, sa te preocupi de altii, exact acelasi lucru pe care l-am face cu adultii. Cand tu vezi un prieten prost dispus nu te gandesti ca trebuie sa il certi, ci ca i se intampla ceva.

– Din ce cauza exista aceasta lipsa de contact cu copiii?

– Am organizat un sistem economic care separa mult copiii de parinti. Pana acum nu putin timp adultii erau artizani sau agricultori si lucrau alaturi de casa. Copiii puteau sta in atelierul de tâmplarie, sau alaturi de razboiul de tesut sau le duceau de mâncare si apa parintilor la câmp, dar acum un copil nu poate intra in fabrica sau la birou. Pentru asta a aparut necesitatea crearii unor institutii unde sa fie paziti in timp ce noi lucram.

– Creem o generatie de copii singuri?

– Eu cred ca da. Asta nu e deloc placut de auzit, dar in Germania merge la gradinita doar 6% din copii, si aici [Spania] e vorba de un procentaj de 80%. Aud multe mame care nu lucreaza, dar care imi spun ca se gandesc sa duca micutul la gradinita pentru ca li s-a spus ca altfel copilul nu va vorbi, nu va fi vioi, nu va merge. Mame care nu lucreaza lasa copilul la pranz la cantina pentru ca li s-a spus ca daca nu, copilul nu va invata sa manance. Am ajuns in Spania sa avem o mentalitate in care pare ca in afara gradinitei nu exista nimic, si de fapt in afara gradinitei exista familia.

– Are vreo legatura totul cu termenul „socializare”, atat de repetat in lumea educatiei?

– Socializarii i s-a dat o interpretare neadecvata. A socializa inseamna a intra in societate si a se relationa cu ea, dar ceea ce se face acum cu micutii este separarea lor de societate.
Cu cine va socializa un copil de un an si jumatate intr-o gradinita?
Ce are sa invete el de la alti zece copii de un an si jumatate care de-abia vorbesc si nu sunt interesati sa se relationeze intre ei? Un copil care sta acasa este cu adulti, rude, vede vecinii sau ii insoteste pe parinti sa cumpere painea; asta da, este socializare.

– Nu se mai vad pe strada grupuri de copii de varste diferite.

– Sunt tot mai putine ocazii pentru ca cei mici sunt clasificati pe varste.

– Suna a banda rulanta de fabrica.

– Acelasi lucru se intampla si cu adultii. Acum cateva saptamani am citit o stire in care se spunea ca intr-o rezidenta de batrani ingrijitoarele si-au dat seama ca nu aveau cu cine sa isi lase copiii si hotarasera sa ii aduca cu ele la nunca. Stirea era de fapt despre cat de bine se distrau batrânii si copiii. Unii dintre batrâni spuneau bancuri si altii jucau dominó cu micutii. Tristetea e ca lucrurile astea se intampla in circumstante straine de vointa noastra.

– Suntem o generatie de parinti cu complexe de vinovatie din cauza singuratatii copiilor nostri?

– Sunt cazuri in care parintii, cum in fond simt ca nu au petrecut suficient timp cu copiii lor, incearca sa compenseze cumparandu-le o multime de jucarii, si asta contribuie mult la mitul „rasfatului” pentru ca tu iti tii copilul in brate si ti se spune ca il „rasfeti”. Dar un lucru e sa fii luat in brate si un adult sa se joace cu tine, si altul e sa ti se dea bani si jucarii pentru ca nu ai fost luat in brate.
In afara de faptul ca pot exista cazuri concrete de vinovatie, mai mult decat asta, se observa o stare generala de deconcertare, pur si simplu parinti care nu au petrecut suficient timp cu copiii lor pentru a se simti siguri de atitudinea lor ca parinti.

– Pentru parintii separati care isi vad copiii la fiecare doua saptamani aceasta deconcertare poate fi dubla.

– Poate ca mitul „timpului de calitate” contribuie la faptul ca multi din acesti parinti ii streseaza si ii asalteaza pe copii tot timpul cat sunt impreuna; poate ca fiul tau vrea doar sa se joace construind cu cuburile de lemn in timp ce tu stai asezat linistit citindu-ti ziarul, si daca are nevoie de ceva o sa-ti spuna. Unii parinti cred ca obligatia lor este sa stea tot timpul pe capul copiilor, facand tot felul de lucruri si simuland ca sunt „parinti”.

– Se transforma intr-un parc de distractii.  

– E adevarat, e vorba de parintele monitor al timpului liber.

– Care incearca din rasputeri ca cei mici sa nu se plictiseasca, asa crede el ca e un parinte bun.

– Da, nu ii lasam sa se plictiseasca pe copii.

– Sa te plictisesti uneori e foarte bine.

– Imi aduc aminte de plictiselile epice ale copilariei mele si ce bine ma simteam, nimeni nu ma deranja, puteam sa ma gandesc la lucrurile mele, puteam sa imi las imaginatia sa zboare. Eu am ajuns la literatura engleza a secolului XIX datorita faptului ca ma plictiseam atat de mult ca am sfarsit prin a umbla prin biblioteca tatalui meu si am luat carti de acolo ca sa le citesc.

Anunțuri

Un gând despre „„Statul la colt si camera intunecata sunt acelasi lucru” – Carlos González, pediatru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s