De cine sunt educati copiii?

  • In urma unui articol despre educatia acasa am citit comentarii de tot felul pe Facebook si alte site-uri asemanatoare. Parinti care sunt de acord cu ideea in sine, profesori care se simt atacati de optiunea aceasta, parinti si profesori care incearca sa impace si capra si varza, altii care se oripileaza doar gandindu-se la posibilitatea educatiei acasa…
    R001-023
    Cei care incearca sa impace si capra si varza vin cu extraordinara afirmatie ca depinde foarte mult si de cum sunt copiii crescuti si educati de familie, caci responsabilitatea principala a educatiei lor tot a parintilor e. Si ca ar trebui cautat un echilibru in toate si ar fi minunat daca fiecare parinte ar avea grija sa ia cea mai buna decizie pentru copiii lui.
    Am mai auzit teoria asta si e corecta: ca parintii sa-si educe copiii acasa si sa ii aduca educati la scoala. Admirabil. Dar toti cei care spun asta stiu exact CÂT dureaza educatia copiilor? Educatia lor emotionala? Stiu de CE e nevoie pentru asta? Au idee de CÂT timp zilnic ia treaba asta?? Am copii de 18 si 20 de ani, stiu despre ce vorbesc. STIU. I-am crescut eu, am stat dupa ei tot timpul pentru ca mi s-a parut datoria mea si nu imi pare rau de nimic, ma bucur ca am putut sa o fac… ideea insa nu e asta, ci doar ca eu stiu despre ce vorbesc, mai mult decat asa zisii „experti”, niste oameni ignoranti care nu stiu nimic despre inteligenta emotionala pentru ca in realitate au fost formati in sistemul conventional care nu ajunge in nici un caz sa aprofundeze subiectul, si nu sunt interesati de bunastarea sau educatia copiilor, ii intereseaza doar aspectul exterior si superficial al educatiei, privind-o mai degraba ca pe un „dresaj” decat altceva. Astfel incat problema cu „expertii” de genul asta este ca sunt periculosi pentru ca ridica la rang de lege ignoranta lor si o impun in mod public si in mediile profesioniste.
    Majoritatea oamenilor cred ca copiii cresc ca buruienile pe langa casa omului. Nu isi dau seama ca cei mici au nevoie de afectiune neconditionata, de exemple comportamentale adulte, de rabdare si nutrienti emotionali, de respect pentru felul lor de a fi; echivalez felul lor de a fi cu notiunea de comportament IN FORMARE. E ca si cum as dori sa confectionez un calculator si cand nu l-am terminat nici de asamblat sa pretind sa functioneze imediat. Daca e in formare nu poate functiona ca atare, e nevoie de timp si rabdare pentru a astepta pana il asamblez cu totul ca sa poata da randamentul maxim prevazut.
    Copiii au nevoie de timp ca sa creasca, sa se educe, sa se maturizeze, au nevoie de timp petrecut in preajma familiei … EXPUNERE, va spune ceva treaba asta? Cu cat e mai mult expus un copil unui anturaj cu atat invata si copiaza mai mult din el. Nu avem ce face, asa suntem fabricati de Mama Natura. Avem coduri inscrise in ADN care ne dirijeaza felul de a invata si absolut toate mamiferele invatam la fel, prin copiere, imitare, explorare, joaca… si toate astea trecute prin filtrul emotiilor. Nici o invatatura nu se asimileaza fara emotii, fie ele negative sau pozitive.
    Asa ca… despre ce vorbim?
    Ce tip de educatie vrem pentru copii si cum sa-i aducem deja „educati” la scoala? Ce anturaje vrem pentru copiii nostri? Asa zisa „societate” artificiala din scoli?? Sau familia si comunitatea apropiata familiei? Din pacate, mi se pare ca scoala e o inchisoare unde nu inveti practic nimic pentru ca anturajul tau e sarac in relatii sociale (unde e bogatia in grupurile de copii de aceeasi varsta??), sarac in stimulenti intelectuali, emotionali si informationali in general, ca sa nu mai spun ca, daca e la o adica, nu e bogat nici macar in stimulenti in miscare fizica!!
    Cine mai poate afirma cu convingere ca scoala socializeaza si educa?!? Unde, ce, pe cine, cum? Toti iesim cu traume din scoala, unele recunoscute, altele nerecunoscute, dar vizibile in toti. Pentru ca in scoala noi nu am fost educati in realitate, ci doar inchisi in ea, indoctrinati si eventual dresati. Si indepartati cu buna stiinta de unicul anturaj care ne-ar fi putut ajuta mai mult in educatia noastra, familia si comunitatea.  Atat. Nimic mai mult.
  • Concluzia mea este ca parintii nu pot sa-si educe copiii daca nu stau in contact cu ei. Punct. Un copil care petrece 10 ore pe zi la scoala si la afterschool si – cu un pic de noroc – doar 4 ore cu parintii acasa, nu e copilul parintilor, ci al scolii. Si ceea ce a absorbit in cele 10 ore din scoala va cantari mai greu in educatia lui decat in cele 4 ore petrecute acasa – chestie de logica.
    Evident, exista parinti care au copii si ii arunca prin crese, gradinite, scoli de cand sunt mici, caci sunt ocupati sa lucreze si sa munceasca pe brânci si practic nu se ocupa de propriile lor odrasle – da, stiu, acestia nu sunt potriviti sa fie parinti in realitate, si faptul ca pe copiii lor ii creste scoala poate ca e un avantaj – nu e cel mai bun in definitiv, dar fiind unicul, e mai bine decat nimic. Stiu ca exista si cazurile astea, dar nu sunt chiar atat de raspandite; majoritatea familiilor au timp sa se ocupe de copiii lor, insa nu doresc sa o faca. Am auzit de nenumarate ori urmatoarea exclamatie: „Doamne, stai cu copiii tai 24 de ore din 24?!?!? Aoleu, eu nu ii suport pe ai mei nici doua ore, cum rezisti?”.
  • Asa ca acum stim de ce educatia reala a copiilor nostri e aproape nula. Stim de ce unii dintre ei – putini – sunt brilianti din punct de vedere academic, dar niste autentici esuati in viata personala. Stim si de ce au probleme de comportament si de socializare autentica. Si de ce se simt straini de parintii lor. De ce termina liceul complet debusolati. Sau dependenti inca de parinti si lipsiti de maturitate emotionala. Incapabili sa se descurce in societate pana la varste adulte. Incapabili sa profite din plin de viata si de propriile lor talente si resurse personale.

  • Intrebarea ar fi: ce facem pentru a indrepta aceasta stare de lucruri odata ce stim de ce are loc? (va urma o serie de articole legate de acesta in privinta legalitatii educatiei acasa)
Anunțuri

2 gânduri despre „De cine sunt educati copiii?

  1. Foarte bine scris articolul tău. Subscriu şi eu la cele spuse de tine. Într-adevăr, nimeni nu poate educa mai bine un copil decât părintele său. Ştiinţele sunt ,,taine” pentru care un copil nu are nevoie decât susţinere pentru a le învăţa, restul vine de la sine, pur şi simplu învaţă.
    Noi suntem ,,acasă” de doi ani, am o fetiţă de 7 şi un băiat de 12 ani şi am ales varianta cea mai controversată, adică neşcolirea. Şi e bine aşa! Sunt mulţumită de tot ceea ce ştiu copiii mei, prin comparaţii concrete sunt superiori copiilor de aceeaşi vârstă dar şcoliţi şi suntem fericiţi de tot timpul pe care îl petrecem împreună.

  2. Ah, te iubesc Sorina! Dar in fine tu vorbesti pe limba mea. Cu cel mic facem unschooling, ca la un moment dat m-am trezit…ha-ha sau am fost trezita de copil :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s