E legal sa educi/inveti acasa? II

Tot in domeniul legalitatii intra si alegerea programei educative pentru fiecare copil si dezvoltarea armonioasa si personala a competentelor lor. Dar pana si aici isi vâra statul coada, caci impune o anumita programa, un anumit ritm, anumite cunostinte si abilitati, indiferent de talentele naturale, ritmurile si gusturile copiilor; lucrurile merg atat de departe ca statului ii sunt indiferente pana si cerintele si necesitatile societatii actuale si, alegand o programa standardizata (nu se stie dupa standardele cui) esueaza in a ajuta copiii sa creasca si sa se educe intr-un fel in care sa fie cu adevarat productivi si folositori societatii in care traim. (si nu cred ca e nevoie sa comentez aici cati adulti esuati sau care isi irosesc viata si talentele in slujbe nepotrivite neaportand nimic semnificativ nici societatii, nici lor insisi – obiectiv, as spune eu, principal in educatia oricarei fiinte omenesti)
Dar intorcandu-ma la ideea propusa de autorii articolului (reglementarea legala a educatiei acasa), ma intreb cum poate evalua un strain nivelul competentelor copiilor? Cine decide ce tip de competente trebuie sa aiba copiii? Caci, conform principiului expus de Constitutia Romaniei, deci conform criteriului si convingerilor MELE ca parinte, copiii mei, ca sa poata deveni adulti autonomi si independenti, trebuie sa-si dezvolte propriile lor talente si abilitati in mod liber si fara restrictii de nici un fel incat sa devina experti in ceea ce le place si aceasta sa le poata permite sa isi castige si traiul in mod placut din talentele lor – oricare ar fi ele -, in afara de asta, ca sa dau exemple concrete in cazul familiei noastre, mai trebuie sa stie sa gateasca pentru a se alimenta (mi se pare primordial pentru supravietuire sa stii sa te alimentez corect si sa stii ce trebuie sa faci pentru asta), sa conduca o masina, de exemplu, sa vorbeasca mai multe limbi straine, sa citeasca si sa comunice in mod fluent cu cei din jur, sa stie sa gestioneze conflicte si sa le rezolve in mod satisfacator, sa stie sa gestioneze o casa si economia legata de menajul corespunzator, sa stie unde si cum sa caute informatii atunci cand au nevoie de ele, sa stie sa aiba grija de propriile corpuri si sa se mentina sanatosi intr-un mod autonom si independent atat cat e posibil.
In rest, diversitatea umana e infinita, nu pot pretinde ca toti copiii de pe lumea asta sa invete aceleasi lucruri; in afara de imposibil si utopic, mi se pare stupid – ce folos am trage noi, ca societate, din treaba asta? Caci, in definitiv, fiecare familie are prioritatile si criteriile si convingerile sale, cum e si firesc, si e absurd sa le ignori ca sa impui criterii standardizate, asa zis „benefice pentru toata lumea”, pentru ca nu exista criterii de alegere universal valabile.
Aceasta flexibilitate si diversitate de criterii ar fi punctul de plecare pentru propunerea mea pentru o programa educativa pentru orice copil din lumea aceasta. Nu e o utopie, omenirea s-a educat in acest fel timp de milioane de ani (sa nu uitam ca scoala, asa cum o cunoastem noi acum, are cel mult 300 de ani de istorie), si e o optiune care are loc zilnic in cazul a milioane de copii educati acasa (si asta in ciuda faptului ca familiile care practica aceasta optiune sunt in minoritate) si se poate pune in practica oricand, important e sa se doreasca. Evident, mi se spune ca la scoala asta nu se poate pune in practica. Nu sunt de acord cu asta, dar sa spunem ca sunt; insa faptul ca scoala nu e capabila sa ofere un asemenea curriculum scolar flexibil si personalizat, pentru ce e obligatoriu sa ii impiedice pe parintii cu posibilitati – responsabilii legali, sa nu uitam, ai educatiei minorilor – sa ofere aceasta programa diversificata copiilor lor??
De ce trebuie sa imi spuna mie statul cum, ce si in ce fel trebuie sa invete copilul meu? Pe baza caror legi si responsabilitati, repet, isi aroga statul dreptul de a controla tipul de educatie pe care il ofer eu copiilor mei? Pe baza caror legi poate pune statul sub semnul intrebarii deciziile mele in privinta educatiei copiilor mei cand, in mod legal, eu sunt OBLIGATA sa le iau personal? Cine decide daca e bine faptul ca fiica mea a invatat japoneza la nivel fluent, ca are un talent muzical iesit din comun pe care noi l-am incurajat, si ca are abilitati sociale si comunicative extrem de dezvoltate? Cine decide ca e primordial faptul ca stie sa gateasca si sa mentina o casa si sa controleze cheltuielile aferente? Cine decide ca faptul ca stie deseneze, sa danseze si sa cante ii va procura mijloace de trai demne si placute in viata ei de adulta si ca acesta a fost obiectivul principal al educatiei primite de ea?
Cine e in masura sa ia aceste decizii, sa evalueze avantaje si dezavantaje, sa ia din mers anumite masuri, sa se responsabilizeze, in definitiv, de educatia copiilor MEI?? Un inspector scolar?? Un asa zis expert care nu stie nimic despre personalitatea copiilor mei, niste profesori oarecare care habar nu au care sunt talentele unice ale lor? Cine sa construiasca un sistem de evaluare adecvat care sa evalueze in mod corect cunostintele REALE ale copiilor mei? Cine evalueaza care e nivelul de competente echivalent varstei??
Despre ce vorbim? Ce competente trebuie sa aiba cineva in mod obligatoriu la o anumita varsta cand exista oameni care nici ca adulti nu sunt in stare sa domine anumite competente considerate importante sau obligatorii pentru o buna evolutie in viata, in schimb stapanesc la perfectie alte abilitati nerecunoscute ca „importante” si devin maestri in activitatea lor?
Sunt oameni care au invatat sa citeasca la 20 de ani – cazul cel mai cunoscut e cel al actritei Sara Montiel. Ce concluzie putem trage? Ca a fost proasta? Faptul ca nu a stiut sa citeasca nu a impiedicat-o sa aiba o cariera de mare succes. Daca ar fi fost evaluata la 7 sau la 15 ani si s-ar fi vazut ca ii lipseste abilitatea lecturii ce i s-ar fi putut spune? O poti pedepsi? O poti obliga sa se apuce sa invete sa citeasca? Ce i se poate face? Pot fi pedepsiti parintii pentru asta? Sau pur si simplu poate fi ajutata sa dobandeasca aceasta abilitate, i se pot pune la dispozitie materiale si un profesor competent care sa o ajute oricare ar fi varsta ei? Sau pot fi ajutati parintii cu materiale si sfaturi pentru a se ocupa ei insisi de aceasta actiune?
Si nu, nu am sa accept comentarii de genul „ah, asta e o exceptie” pentru ca un sistem de evaluare, oricare ar fi el, ca sa fie corect trebuie sa functioneze in oricare dintre cazuri, inclusiv in cazul exceptiilor. Toti marii oameni de stiinta sau de cultura din istorie au fost „exceptii” in definitiv. Vi-l imaginati pe Mozart evaluat de o echipa de inspectori scolari la varsta de 8 ani ca sa vada ce „competente” are?? Ca pe mine ma apuca rasul numai gandindu-ma la aceasta posibilitate? Pentru ca talentul lui muzical si literar (pentru cine nu stie, a avut o corespondenta uriasa in scurta lui viata) azi nici nu ar fi apreciat de catre o asemenea echipa de „experti”, de fapt ar fi probabil mai rau, ar fi ignorat sau direct dispretuit.
Asa incat ma intorc la intrebarea cheie: In mod legal, cine e responsabil de educatia copiilor? Cine decide continutul si modul in care are loc aceasta educatie? Cine are drepturi si de ce nu e sprijinita in mod legal exercitarea lor in viata reala? Cine decide care e nivelul de competenta la care poate ajunge o fiinta omeneasca? Pe baza caror criterii? De ce criteriul „expertilor” sau al unor functionari oarecare de la un minister al educatiei trebuie sa fie mai presus de criteriul parintilor care sunt direct implicati in educatia copiilor lor, mai mult decat asa zisii experti sau functionarii sus numiti?? Si daca parintii sunt responsabilii legali de ce trebuie sa dea socoteala statului sau reprezentantilor sai, din moment ce acestia nu au nici un fel de responsabilitate legala in procesul educatiei copiilor, decat daca le este transferata in mod explicit de catre parintii in cauza?
Eu personal mi-am raspuns la aceste intrebari si am decis de mult si stiu ca sunt singura responsabila legala a educatiei copiilor mei, si stiu ce inseamna sa imi asum aceasta responsabilitate, de aceea m-am ocupat personal de educatia lor, si nu am delegat alegerea aceasta in terte persoane sau institutii. Stiu ca legea nu poate si nu trebuie sa imi limiteze sau impiedice acest drept si militez pentru exercitarea acestuia in mod activ; si daca exista o asemenea lege ar trebui contestata ca antidemocratica de catre toti cei interesati. Pe de alta parte stiu si ca sistemul actual, daca ar dori cu adevarat bunastarea minorilor si ar vrea sa le ofere o educatie de calitate, ar trebui sa imbunatateasca traiul parintilor, sa solicite ore mai putine de munca, sa ofere salarii mai adecvate, sa ofere informatii contrastate si bazate pe studii stiintifice (nu afirmatii publice gratuite si false ale asa zisilor „experti”), ar trebui sa faca o oferta educativa ampla si flexibila, o oferta inovativa bazata pe ultimele descoperiri stiintifice in domeniul neurostiintei si al psihologiei, ar trebui sa renunte la sistemul masificat actual unde se inghesuie zilnic de la 30 de copii in sus in clase de cel mult 40-50 m2… si sunt atatea alte lucruri pe care ar trebui sa le ofere, lucruri deja verificate ca fiind mult mai educative si mai benefice decat sistemul actual, ca nu mai enumar, ma opresc aici si va las cu drag cu intrebarile de mai sus – daca macar cativa dintre voi incercati sa fiti lucizi si sinceri cu voi insisi si apucati sa reflectati un pic mai profund la raspunsuri deja e un pas inainte.
Anunțuri

Un gând despre „E legal sa educi/inveti acasa? II

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s