Sindromul cuibului gol

Foto 185

O mamica tanara ma intreaba acum cateva zile:

Daca v-ati dedicat cu toata fiinta atatia ani educatiei copiilor, cum va simtiti acum, cand si-au luat zborul? Eu cred ca as cadea intr-o depresie… Stiu ca sunteti implicata in atatea proiecte, dar, totusi, nu le simtiti lipsa? Nu va e dor? Ma tem de momentul acela, al sfarsitului.

M-am dedicat copiilor atat timp cat am considerat ca e nevoie, am fost mama toti anii acestia, mi se parea ca e o responsabilitate. Dar acum procesul s-a terminat, am timp sa ma ocup si de ceea ce imi doresc pentru mine – sunt multe lucruri de facut si tocmai asta e, ca sunt implicata in educatie, desi nu mai e vorba de copiii mei, ci de educatie in general. Si n-am timp sa ma mai gandesc ca imi pleaca de acasa copiii.
Oricum, un lucru e sa-ti fie dor de cineva – e ceva inevitabil daca tii la el – si altceva e sa te implici in educatia lui si apoi acest proces sa ia sfarsit. Dorul e vesnic, evident, daca e vorba de cineva drag. Procesul educatiei si „meseria” de parinte, in general, au totusi un termen si asta o stim toti: nu ne putem astepta sa ne ramana copiii in casa toata viata, nici nu e logic, nici nu e sanatos. Fac o distinctie intre a fi parinti si a ne exercita „meseria” de parinti din punct de vedere educativ.
Momentul „sfarsitului” e atunci cand se termina educatia bazica data de familie si copiii devin adulti si autonomi. Iar pentru ei acesta e de fapt momentul „inceputului”, asa trebuie privit.
In plus, si pentru mine e momentul „inceputului” caci acum am timp sa ma ocup de alte proiecte personale si de mine insami in general.
Insa faptul ca uneori unii dintre noi suferim de sindromul „cuibului gol” e o realitate, asta e adevarat. Cred ca sindromul asta il sufera doar cei care nu se ocupa si de altele, care nu sunt in stare sa vada mai departe de viata familiala si de copii – si mi se pare un esec, doar toti stim ca cei mici cresc si ca vor pleca din cuib!! Deci esecul nostru de parinti e sa ne orbim singuri si sa avem senzatia ca ne vom dedica „meseriei” de parinti toata viata copiilor nostri. Nu, copiii cresc, devin adulti, nu mai au nevoie de noi ca parinti, ci mai degraba ca prieteni.
In definitiv, parintii in primul rand suntem oameni caci asa ne nastem; apoi devenim si parinti, dar suntem si prieteni, si artisti, si cetateni implicati in viata sociala, poate unii dintre noi suntem sau vom fi bunici… Exista viata si dupa ce pleaca cei mici de acasa!
E propria noastra educatie de parinti pe care trebuie sa ne-o faurim singuri de-a lungul anilor.
Biologic, social si emotional vorbind, parinte ramai toata viata. Dar meseria de parinte nu se exercita decat pe o perioada finita de timp. Nu ar trebui sa ne fie teama de momentul in care copiii nostri devin autonomi si isi iau zborul pentru a-si trai viata. Trebuie sa ne bucuram de clipa asta ca de o izbanda, si a noastra, dar si a lor.
Va las cu un film despre parinti, copii, maturizare si autonomie.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s