Abilitati sociale

Din nou discutii si indoieli pe Facebook intre mamici care educa acasa ingrijorate de viata sociala a copilasilor lor. Una dintre mamici isi califica pruncul de 5 ani drept „fraierici” pentru ca nu e la fel de rautacios ca cei dusi la gradinita sau la scoala.
Recunosc ca ma deranjeaza calificarea chiar daca nu e vorba de copiii mei si chiar cand stiu sigur ca mamica respectiva nu a vrut sa-si insulte copilul. Insa pana la urma asta face chiar daca e indirect si nevoit.

Copiii nu sunt fraieri, sunt copii. La varstele astea vad tot ce e bun in jur pentru ca ei sunt buni, inca nu au prejudecati, sunt in general sinceri si au incredere in cei din jur. Asta nu e un lucru rau. Problema e ca cei dusi la gradinita si la scoala se „inraiesc” efectiv (cu mici exceptii) din toate punctele de vedere: li se altereaza si fondul de bunatate si sinceritate cu care se nasc, si reactiile emotionale sanatoase – devin niste caricaturi. Iar asta nu e neaparat un lucru bun.
Cand ii aud pe toti din jurul meu spunand ca gradinita si scoala sunt necesare pentru ca asa  „invata ce e raul si se obisnuiesc cu viata” imi vine sa ii insult. Pentru ca e ca si cum mi-ar spune „bate-ti copiii ca sa se obsnuiasca mai bine cu greutatile vietii”, de parca asa e viata reala, de parca daca ai crescut in batai poti fi mai puternic si mai bun ca adult, de parca raspunsurile emotionale provocate de hormoni in situatii de pericol sunt bune. Caci, sa nu ne inselam, agresiunea si violenta sunt percepute ca situatii de pericol de sistemul limbic al mamiferelor si genereaza secretia de adrenalina, un hormon necesar in situatii de stress pe o perioada de timp limitata, dar extrem de nociv cand e prezent zilnic pe o durata nedefinita in organismul omenesc.
Copiii ajung sa fie mai puternici daca sunt ocrotiti in asa fel incat sa li se dezvolte cu adevarat stima de sine si abilitatile emotionale (cum sa gereze un conflict, cum sa il rezolve, procesele de negociere inerente… ). Sa ii arunci in gura leilor nu inseamna sa ii „ajuti” la varstele astea.
Daca n-ar fi trist mi s-ar parea chiar caraghios elanul asta parintesc de a ii impinge pe copii la 4-5-6 ani sa fie „autonomi si puternici” – asta in contextul in care mai apoi, 10 ani mai tarziu de exemplu, parintii le pretind tocmai contrariul si se agita sa ii tina inchisi in casa ca sa studieze sau ca sa fie siguri ca nu li se intampla nimic!
A sari/bloca etapele de crestere nu e bine si nici nu e eficient pentru nimeni.
Copiii au nevoie de timp sa isi dezvolte abilitatile – mai ales cele sociale -, au nevoie de un anturaj anume si de rabdare si afectiune. Cine afirma ca e nevoie de violenta si agresiune pentru ca cei mici sa creasca „puternici” nu stie despre ce vorbeste si nu e de loc la curent cu descoperirile din ultimele decade legate de neurostiinta.

In cazul nostru concret copiii au mers de mici la cursuri si la activitatile alese si dorite de ei. Si-au facut prieteni, s-au jucat, au comunicat, au socializat – socializare adevarata, libera, alegandu-si cu adevarat prietenii, fara obligatii si impuneri – au invatat sa interactioneze pe contul lor, dar stiind ca pot conta pe ajutorul nostru atunci cand era vorba de un conflict… si, in mod curios, de cate ori ne adunam mai multe familii homeschooler cu mai multi copii de toate varstele, pot numara pe degetele de la o mana ocaziile in care intr-adevar a avut loc vreun conflict intre ei. Copiii crescuti cu respect, copiii care stiu ca pot fi liberi si nu sunt judecati, stiu sa socializeze in asa fel incat nu exista conflicte intre ei.
Oricum copiii mei au socializat foarte bine si cu copii scolarizati, evident. Au facut prietenii la catarama cu unii dintre ei, au invatat unii de la altii, au petrecut momente de neuitat… Si asta poate ca i-a ajutat sa evolueze fara probleme la momentul respectiv (pentru ca, in mod curios, acum nu mai sunt prieteni ca atunci, fiecare a evoluat altfel si prieteniile de atunci nu s-au mai potrivit cand fiecare s-a maturizat).

Intorcandu-ma la prima idee as vrea doar sa spun ca nu e cazul sa ne calificam copiii drept „fraierici” pentru ca au incredere in oameni si pentru ca sunt obisnuiti sa fie tratati cu respect si sa trateze, la randul lor, cu respect pe altii. Dimpotriva. Mie mi se par copii mai intelepti si mai pregatiti sa se bucure de viata. Copii care cresc dupa un model de maturizare natural si armonios si care au nevoie de protectie – caci cine pretinde ca un copil de 5 ani sa se apere cu succes singur de agresiunile verbale sau fizice ale altora de aceleasi varste inseamna ca nu stie pe ce lume traieste – si pentru asta suntem noi, parintii, sa ii aparam atunci cand e nevoie si sa le cautam anturaje si legaturi sociale adecvate lasandu-le libertatea sa le foloseasca dupa placul si nevoile lor.