Când iubesti esti exigent?

img_7774

Citesc pe un site de educatie infantila: „Educi cand esti exigent si esti exigent cand iubesti.” Oare chiar asa sa fie? Mai lipsea faimoasa fraza, „cine te iubeste te face sa plangi”. Zau?

Cand iubesc pe cineva nu sunt exigenta, sunt intelegatoare si incerc sa accept toate diferentele care pot exista intre noi, pentru ca nu doresc sa schimb persoana respectiva, ci sa o asimilez asa cum e ea, cu bune si cu rele. Dealtfel ceea ce e „bun” pentru cineva poate fi „rau” pentru cel de alaturi si viceversa. Asa ca mi se pare absurd sa incerc sa schimb felul de a fi al cuiva sau sa-l fac sa sufere cu exigentele mele de a-l „imbunatati” pe motiv ca „il iubesc”.

Acelasi lucru e valabil – evident – si la copii. Imi iubesc copiii, dar nu am fost exigenta niciodata cu ei. Si ma refer la definitia oficiala de „exigenta” in sensul de „pretentios, riguros, sever”.

Caci daca ar fi sa ma gandesc la o alta acceptie a cuvantului, mai subtila si mai constructiva, atunci poate ca da, am fost si sunt cumva exigenta cu cei pe care ii iubesc, am avut asteptari in privinta lor si mi-am imaginat intotdeauna ca vor da ce e mai bun din ei si vor avea parte de ceea ce e mai bun in viata, independent de greselile si problemele lor.

Uneori cadem in greseala de a ne pierde rabdarea cu copiii nostri si, cand gresesc, sa le spunem „esti prost?”, si cu asta le taiem aripile, dar ne si ne pierdem concentrarea pe laturile lui bune ca sa punem lupa pe o greseala, un moment din viata (si recunosc cu necaz ca si eu am facut asta uneori cu ei, fara sa vreau). Si credem ca asa suntem exigenti.

Cred ca exigenta se concentreaza pe ce e mai bun in cineva – inclusiv in noi insine – si in felul acesta potenteaza aceste laturi pozitive. Daca vreau ca cineva sa exceleze intr-o activitate, pur si simplu ma concentrez pe rezultatele lui, oricare ar fi, in aceasta activitate.
Copiii mei canta la pian amandoi, ii vad ca repeta cu incapatanare, gresesc, iar repeta… insa nu imi pun problema sa le spun ca au gresit si ca trebuie sa fie mai buni, ci sa ii apreciez ca au motivarea pentru a repeta pana ajung la un nivel de excelenta adecvat din punctul lor de vedere. Si sunt exigenta cu ei fiindca le permit sa isi exerseze si criteriul de excelenta, si puterea de a exersa suficient, si dorinta de a se imbunatati.

Sa ii oblig sa faca ceva mai bine nu inseamna sa fiu exigenta, ci doar sa ii dresez sau sa ii amenint. Fiindca nu e vorba de a-i educa/dresa pe copiii nostri, ci de a ne re-educa pe noi ca parinti pentru a ne transforma in cea mai buna versiune a noi insine – caci asta e forma cea mai pura de exigenta posibila. Si cea mai eficienta si pozitiva.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s