E cazul sa aparam violatorii??

In legatura cu cazul recent al fetei violate de 7 barbati din Vaslui am ramas oripilata cand am citit ca toata lumea ii apara pe cei 7 agresori!!
Si raman la fel de oripilata cand citesc anumite comentarii ale cititorilor stirii respective. Parerea unanima „femeile se imbraca/se comporta provocator” deja e un clasic – nefondat in nici un fel, dar clasic. Vad pe strada – aici, sau in alte tari – barbati cu camasa descheiata, in pantaloni scurti sau mulati, in maieu, fara camasa… nimeni nu spune despre ei ca sunt „imbracati provocator” !!!
Si in nici un caz, nimeni nu ataca barbatii pe strada din cauza imbracamintii/comportamentului lor, desi, de multe ori, sunt mult sub ceea ce se considera o atitudine decenta.

In schimb cand e vorba de femei orice ar pune pe ele e „provocator”: ca-i fusta, ca e lunga, ca e scurta, ca larga sau stramta, ca sunt pantaloni, ca nu are maneci… si o patura daca si-ar pune pe ea, tot aia ar fi. E femeie. Si e abuzabila. Nu conteaza ce pune pe ea sau cum se comporta.

Se pare ca avem de a face cu o mare majoritate de barbati nesatisfacuti si needucati care nu sunt in stare sa se abtina cand vad femei pe strada (sau prin case, ca se mai aud si cazuri de genul asta).

Solutia nu e sa se imbrace/comporte femeile altfel (ca tot aia e imbracamintea, chiar si la musulmani unde sunt acoperite din cap pana in picioare si de-abia le vezi si auzi pe strada, tot sunt violate, si pe deasupra mai sunt pe urma si omorate, pentru orice eventualitate); nu, invatati fetele un sport defensiv (karate sau ceva inrudit) ca sa stie sa se apere. Pe a mea am vrut s-o duc la karate, dar nu i-a placut locul unde se tinea … insa am sa o imping de la spate sa invete de acum inainte.

In plus, o intrebare care poate deranja, dar are logica: a remarcat cineva ca nu exista violari intre homosexuali? E interesant, dar barbatii nu sar pe alti barbati, oricat de provocatori ar fi… e simplu, probabil ca le e frica sau au un anumit respect pentru ceilalti. Insa se pare ca heterosexualii la femei sar pentru ca stiu ca nu pot raspunde, nu se pot apara. Barbatii (hetero sau homo) se apara, oricat de debili ar fi, si nici unul nu indrazneste sa ii sara altuia in spate pentru un viol.

Asa ca, sa fim seriosi, nu femeile trebuie sa se imbrace/comporte altfel, ci barbatii trebuie educati altfel. E chestie de educatie: cultura patriarhala in care femeia e obiectul-proprietate al barbatilor ne omoara. Femeile nu sunt proprietatea nimanui, nimeni nu trebuie sa le spuna cum sa se imbrace sau cum sa fre, e nevoie doar sa fie RESPECTATE, la naiba.

Anunțuri

Sindromul cuibului gol

Foto 185

O mamica tanara ma intreaba acum cateva zile:

Daca v-ati dedicat cu toata fiinta atatia ani educatiei copiilor, cum va simtiti acum, cand si-au luat zborul? Eu cred ca as cadea intr-o depresie… Stiu ca sunteti implicata in atatea proiecte, dar, totusi, nu le simtiti lipsa? Nu va e dor? Ma tem de momentul acela, al sfarsitului.

M-am dedicat copiilor atat timp cat am considerat ca e nevoie, am fost mama toti anii acestia, mi se parea ca e o responsabilitate. Dar acum procesul s-a terminat, am timp sa ma ocup si de ceea ce imi doresc pentru mine – sunt multe lucruri de facut si tocmai asta e, ca sunt implicata in educatie, desi nu mai e vorba de copiii mei, ci de educatie in general. Si n-am timp sa ma mai gandesc ca imi pleaca de acasa copiii.
Oricum, un lucru e sa-ti fie dor de cineva – e ceva inevitabil daca tii la el – si altceva e sa te implici in educatia lui si apoi acest proces sa ia sfarsit. Dorul e vesnic, evident, daca e vorba de cineva drag. Procesul educatiei si „meseria” de parinte, in general, au totusi un termen si asta o stim toti: nu ne putem astepta sa ne ramana copiii in casa toata viata, nici nu e logic, nici nu e sanatos. Fac o distinctie intre a fi parinti si a ne exercita „meseria” de parinti din punct de vedere educativ.
Momentul „sfarsitului” e atunci cand se termina educatia bazica data de familie si copiii devin adulti si autonomi. Iar pentru ei acesta e de fapt momentul „inceputului”, asa trebuie privit.
In plus, si pentru mine e momentul „inceputului” caci acum am timp sa ma ocup de alte proiecte personale si de mine insami in general.
Insa faptul ca uneori unii dintre noi suferim de sindromul „cuibului gol” e o realitate, asta e adevarat. Cred ca sindromul asta il sufera doar cei care nu se ocupa si de altele, care nu sunt in stare sa vada mai departe de viata familiala si de copii – si mi se pare un esec, doar toti stim ca cei mici cresc si ca vor pleca din cuib!! Deci esecul nostru de parinti e sa ne orbim singuri si sa avem senzatia ca ne vom dedica „meseriei” de parinti toata viata copiilor nostri. Nu, copiii cresc, devin adulti, nu mai au nevoie de noi ca parinti, ci mai degraba ca prieteni.
In definitiv, parintii in primul rand suntem oameni caci asa ne nastem; apoi devenim si parinti, dar suntem si prieteni, si artisti, si cetateni implicati in viata sociala, poate unii dintre noi suntem sau vom fi bunici… Exista viata si dupa ce pleaca cei mici de acasa!
E propria noastra educatie de parinti pe care trebuie sa ne-o faurim singuri de-a lungul anilor.
Biologic, social si emotional vorbind, parinte ramai toata viata. Dar meseria de parinte nu se exercita decat pe o perioada finita de timp. Nu ar trebui sa ne fie teama de momentul in care copiii nostri devin autonomi si isi iau zborul pentru a-si trai viata. Trebuie sa ne bucuram de clipa asta ca de o izbanda, si a noastra, dar si a lor.
Va las cu un film despre parinti, copii, maturizare si autonomie.

Se poate!

Adina si Radu -iun 2015

Se poate! Pedagogia Alba functioneaza!
Doi copii educati acasa integral pana la 20 de ani, respectiv 18. N-au fost niciodata la gradinita, nici la scoala. Au fost inscrisi fiecare cate doar 5 ani la un liceu la distanta ca sa aiba totusi o diploma pentru orice eventualitate.
Unul a fost acceptat la o universitate din Londra, cealalta la un conservator in Haga.

Nu mi-a parut niciodata rau ca am educat acasa, ca nici unul nu a trebuit sa dea examene idioate si inutile, ca au putut invata la ritmul lor si au avut posibilitatea sa isi autogestioneze educatia. Niciodata nu m-am gandit sa ii bag in sistemul oficial de educatie bazica obligatorie – nu vorbim de cea superioara, ci doar de cea primara si secundara. Nu am dorit pentru ca era inutil, chiar mi se parea daunator. Asa ca niciodata nu mi-am pus problema sa ii pregatesc pentru vreun salt in liceu sau vreun examen absurd asa-zis „obligatoriu”.
Dimpotriva, m-am bucurat ca au avut aceasta libertate si ca am putut sa impart viata mea cu ei si ne-am insotit reciproc de-a lungul anilor in viata de zi cu zi. Examenele noastre au fost zilnice, dar placute si naturale – examene rezultate din reactiile la probleme, la cautari, la conflicte, la noi provocari…

Iar acum ma bucur si mai mult de ceea ce am facut.
A meritat si merita din plin din toate punctele de vedere.

Sunt mandra de ce am facut, de faptul ca am tinut cu dintii de o optiune care mie mi se pare naturala, sa-ti imparti viata cu proprii tai copii si sa inveti impreuna cu ei si ei cu tine. Si sunt mandra si de ei, desi in mod sigur ei sunt si mai mandri de ei insisi, caci nu imi apartin mie, ci lor insisi.
Am vrut doar sa va spun ca se poate, ca nu e nimic magic sau misterios; e vorba de rabdare, de iubire, de respect si de chef nebun de a fi impreuna cu copiii tai atat cat e nevoie.
Sunt tare bucuroasa.
Visurile si dorintele mele s-au implinit: copiii mei isi urmeaza drumul ales de ei, cu bucurie, sanatate si autonomie.

Pregatiti pentru esec

Captură de ecran din 2015.05.14 la 0.44.21

In urma unui indemn dat de Andreea, o prietena, ma uit stupefiata la emisiunea „Romania, te iubesc – Pregatiti pentru esec”. Si nu ma pot abtine de la cateva comentarii:

Invatamantul romanesc e impietrit in sistemul de acum 60 de ani, spune comentatoarea. Se face o comparatie intre sistemul romanesc si cel finlandez. In mod curios nu numai in Romania se face aceasta comparatie; am stat in Spania timp de 20 de ani si plangerile sunt aceleasi si acolo, iar comparatiile cu sistemul finlandez sunt aceleasi.

In mare parte a Europei se preda ca acum 100 de ani, iar „ceea ce se invata nu foloseste la integrarea in economia societatii” (Gheorghe Onut, profesor universitar si sociolog la universitatea Transilvania). Suntem indoctrinati de cultura castrativa care nu te lasa sa vii in contact cu propriile tale dorinte si gusturi si care corupe educatia si manipuleaza notiunea in sine pana la limite nebanuite.

Am avut diferite divergente cu anumiti prieteni in legatura cu felul asta de a preda aproape compulsiv pe care il au scolile din sistem. Unul spunea in mod naiv ca e bine sa fie asa, ca altfel copiii nu invata, iar mie imi venea sa lesin, pentru ca tocmai de asta nu invata copiii, nu au nici timp, nici chef, nici posibilitati fizice sa asimileze cantitatea asta de materie umflata cu pompa cu tot felul de materii inutile. Junk-subjects (cum sunt numite de anglo-saxoni), materii-gunoaie. Exact ca si mare parte din alimentele pe care le mancam acum (junk-food, mancare-gunoi), pline de chimicale si ingrediente care doar umfla produsul (ca de exemplu, paté de ficat unde se baga si gluten si amidon… ce cauta asa ceva acolo? doar ca sa inmulteasca masa produsului, fara a imbunatati sau macar fara sa altereze calitatea nutritiva).

Asa si cu materiile din scoala, sunt lungite si inmultite cu informatii fara rost si fara logica, uneori prea abstracte, si plasate in manuale pentru copii probabil prea imaturi, iar ei sunt obligati sa le memoreze ca papagalul pentru ca altfel iau note proaste la teze.

Copiii din ziua de azi nu invata pentru ei si pentru viata lor, invata pentru examene… La ce le poate folosi asta mai tarziu??

Socializare (II)

IMGA1266

De ce atunci multi copii scolarizati ar prefera – daca e sa ne luam dupa spusele unora – compania copiilor de aceeasi varsta?
In primul rand e vorba de joaca si anumite afinitati, si asta e valabil si la copiii educati acasa deoarece e valabil oricarui pui de mamifer de la o anumita varsta in sus. Copiii intr-adevar se bucura de compania altor copii (nu neaparata o „prefera” – cand e vorba de o situatie de conflict sau de pericol un copil sanatos, cu o dezvoltare comportamentala corecta, fug langa adultii care au grija de ei pentru ca stiu ca vor fi in siguranta alaturi de ei) pentru ca sunt la varste la care invata prin explorare, prin joaca, prin impartasirea anumitor experiente. Majoritatea se fac impreuna cu alti copii – si nu neaparat de aceeasi varsta. Toti copiii educati acasa pe care i-am cunoscut personal (vreo cateva zeci) sau indirect, aveau si au in comun ceea ce eu as numi socializarea perfecta/completa: se inteleg perfect si cu copiii de varsta lor, dar si cu cei mai mici sau mai mari ca ei (indiferent de diferenta de varsta) si, inutil sa mai spun, cu adultii cu care vin in contact. Evident, intra in joc si factorul afinitatii – factor normal intre toate mamiferele de pe planeta – si se poate intampla ca doi copii de aceeasi varsta sa nu socializeze prea mult intre ei pentru ca nu au afinitatea necesara, in schimb fiecare sa se inteleaga perfect cu alti copii de varste diferite deoarece ii apropie anumite interese asemanatoare.

Am fost intrebata deja de cand fiica-mea avea un an sau doi cand am s-o duc la gradinita ca sa „socializeze”. Nici prin cap nu imi trecea sa o duc la o gradinita pentru asa ceva, si orice mama suficient informata si cu ceva bun simt isi da seama ca bebelusul ei are nevoie in mod exclusiv de ea in primii 3 ani, nu de „socializare” cu alti bebelusi. Exista si studii in legatura cu acest fapt, exista si evidenta: nici un mamifer nu se desparte de puiul lui pana ce acesta nu devine cat de cat independent/autonom fizic, pana nu are o dezvoltare adecvata mediului in ceea ce priveste motricitatea, mai ales.
Cum am spus, un copil sanatos sta pe langa mama lui si ii solicita atentia incontinuu deoarece nu e inca pregatit nici emotional, nici fizic, si nici nu are inca motricitatea necesara ca sa stea prea mult timp in compania altor copii, la fel de imaturi ca si el.

Atunci, de ce tip de socializare au nevoie copiii? Pentru ca evident, au nevoie de socializare. Daca tin cont de definitia oficiala si depinzand si de personalitatea copilului, o socializare corecta si sanatoasa implica un spatiu sigur (lipsit de pericole), implica doar putine ore pe zi de interactiune cu alti copii de diferite varste (sau chiar mai rar – in nici un caz nu 10 ore pe zi cum se intampla acum in majoritatea cazurilor de copii scolarizati), implica joaca, explorare, o anumita maturitate emotionala (care se obtine prin copiere si imitatie de-a lungul primilor 10-12 ani de viata doar in urma socializarii cu adulti, din motive evidente) si destul de multa libertate de actiune, de gandire si de miscare. Implica o inlantuire de relatii de toate tipurile cu copiii si adultii de toate varstele din anturajul copilului, si o supraveghere non-invaziva din partea adultilor.

 Aceasta ar trebui sa fie o socializare armonioasa pentru copiii nostri, o interactiune continua intr-un ambient sigur cu lumea inconjuratoare, indiferent de tipul fiintelor cu care vin in contact, varstele lor, stratul socio-economic din care provin etc. Aceasta interactiune sigura si continua le ofera copiilor si conditii pentru a se maturiza si a asimila reguli de comportament in mod corect, ofera si o bogatie de stimuli extrem de ampla si foarte necesara pentru o dezvoltare optima a personalitatilor lor, si, mai ales, ofera ambientul afectuos si sigur necesar pentru asimilarea unor valori morale, etice, culturale si intelectuale adecvate. Copiii in realitate, si de fapt toti oamenii, au nevoie de contactul uman, dar si de cel cu natura sau cu viata de zi cu zi care se desfasoara in comunitatea apropiata in care traiesc – nu in institutii in care stau inchisi timp de opt ore sau mai mult – pentru ca suntem o mamifere sociale si nu am putea supravietui altfel. Avem nevoie de o cooperare zilnica rezultata din nevoile noastre specifice individuale si colective.

Intrebarea mea este: credeti ca acest tip de socializare exista in institutiile de invatamant?

Parerea mea, dupa tot ce am trait eu insami in aceste institutii si dupa ceea ce am vazut apoi de-a lungul vietii, este ca genul de „socializare” (ca sa folosesc un eufemism din nou) care are loc in ele nu este decat o convietuire fortata si masificata si extrem de saraca in stimuli de toate tipurile, extrem de agresiva in punerea ei in practica caci nu se accepta exceptiile de la regula, desi – in mod surprinzator – ni se spune ca la scoala se invata cooperarea si „diferentele” sociale si nu se accepta nici cooperarea reala intre ei, si, in orice caz, nu corespunde din nici un punct de vedere definitiei oficiale a notiunii in sine.
Rezolvarea conflictelor prin negociere e complet absenta in aceste institutii. Ori acesta ar trebui sa fie unul din obiectivele principale ale socializarii adevarate.

 

Socializare (I)

IMGA1532Ne intoarcem iar la mult controversata tema a socializarii.

De cand am inceput sa educ acasa – adica practic de 20 de ani – diversi oameni din anturajul meu si-au tot dat cu parerea si m-au sfatuit in privinta asta in legatura cu copiii mei, desi trebuie sa remarc ca au facut-o in mod absolut gratuit si fara ca eu sa le fi cerut nici parerea, nici sfaturile. Pe cei care isi dau opinia neceruta i-am numit „opinologi” pentru ca nu fac altceva decat asta, sa-si dea cu parerea netam-nesam, fara sa aiba argumente sau bun-simt.
Unii, mai respectuosi, pur si simplu au cerut informatii, ca sa fiu sincera. Altii, foarte interesati de bunastarea copiilor MEI (de ce oare? nu era si nu este responsabilitatea lor) s-au simtit obligati sa se manifeste intr-un mod mai activ (ca sa folosesc un eufemism – unii dintre ei aproape ca ma amenintau).

In primul rand vreau sa stabilesc definitia oficiala a termenului.
DEX on-line:

Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate.

Wikipedia:
Nu da o definitie generala a termenului, ci una in concret, cea a socializarii de gen.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Socializare_de_gen
Asa cum e definita si explicata acolo insa, se poate extrapola si generaliza ca termen. Pun intre paranteze cuvintele referitoare la cazul concret al genului, caci, cum am spus, definitia se poate generaliza.


Socializarea (de gen) este o componentă a procesului general de socializare prin care se învață, se asimilează și se transmit normele (de gen) ale momentului și ale locului încurajându-se sau descurajându-se anumite comportamente și atitudini (de gen) considerate potrivite din punct de vedere social și cultural.
Prin intermediul proceselor complexe de socializare și auto socializare de gen indivizii își dobândesc (învață și își interiorizează) identitatea (de gen).

 Avand acum notiunea mai clara – sper – o putem explica si in perspectiva educatiei acasa.
Daca prin socializare intelegem un proces de integrare sociala a unui individ intr-o colectivitate nu e greu sa ne imaginam ca un copil educat acasa nu are absolut nici un fel de problema in aceasta privinta. Daca extindem putin definitia si includem si un proces de asimilare a unor norme de convietuire in colectivitate, a unor elemente socioculturale din anturajul respectiv si integrarea lor la structura personalitatii sub influenta experientelor vitale si a interactiunii cu agenti sociali semnificativi ajungem la aceeasi concluzie – acest proces poate avea loc chiar mult mai corect in familie si in comunitatea apropiata decat la scoala. De fapt pe lista agentilor sociali semnificativi primul loc il are familia, desi in anumite definitii sunt incluse si scoala si mediile de comunicare si grupurile politice (!) – deoarece se considera ca au capacitatea de a transmite si a impune elementele culturale, cunostinte si valori etice si morale adecvate. In acest fel un individ interiorizeaza cultura sa, cea a unei societati determinate. Prin socializare se transmit si modele comportamentale care ajuta ca un copil sa se maturizeze in mod emotional de-a lungul anilor pe masura ce creste.

Intrebarea mea este: atunci cand sunt intrebata, sfatuita sau amenintata de catre diversi „experti” sau „opinologi” despre socializare, ce inteleg ei prin acest termen?
Am verificat de-a lungul anilor ca intelesul dat de ei e urmatorul: convietuirea zilnica fortata in incinte inchise cu alti copii covârstnici si, eventual, joaca impreuna cu ei.
S-au scris milioane de pagini despre asa-zisele preferinte ale copiilor pentru cei de varsta lor. Nu sunt bazate nici pe evidenta, nici pe un studiu stiintific. In unele articole se afirma fara pic de rusine si fara a se aporta date stiintifice ca „Este un lucru dovedit ca in toate culturile copiii petrec mult timp in compania altor copii, iar de la o varstă destul de timpurie ajung sa o prefere companiei adultilor.” Eu personal, astept inca sa mi se dovedeasca cu date verificate aceasta enormitate. Astept iarasi cu nerabdare sa mi se dovedeasca in mod clar cu probe obiective ca homeschooling-ul produce copii „asociali”. Deocamdata nimeni nu a reusit performanta asta.
Absolut toti prietenii si cunoscutii si „expertii” care mi-au prezis un viitor negru in care copiii mei vor fi niste monstri asociali, egoisti, lipsiti de simtul cooperarii etc. etc. etc. nu se bazau pe evidenta sau pe o cercetare stiintifica riguroasa cand imi faceau aceste afirmatii.

Evident, mi-ar placea sa ii adun acum pe toti si sa ii prezint pe copiii mei, copiii cei mai cooperanti, mai putin egoisti, mai comunicativi, muncitori, responsabili, glumeti, sociabili, disciplinati si seriosi pe care mi-i puteam dori.
Dar in afara de copiii mei si multi altii pe care ii cunosc dupa atatia ani de homeschooling, exista deja mai multe studii si statistici facute pe familii care educa acasa si rezultatele au fost pozitive per total: si din punct de vedere academic, si din cel al abilitatilor sociale, toti copiii homeschoolers studiati aveau ori acelasi nivel cu covarstnicii din scoala, ori erau deasupra nivelului scolar.

(va urma)

E legal sa educi/inveti acasa? II

Tot in domeniul legalitatii intra si alegerea programei educative pentru fiecare copil si dezvoltarea armonioasa si personala a competentelor lor. Dar pana si aici isi vâra statul coada, caci impune o anumita programa, un anumit ritm, anumite cunostinte si abilitati, indiferent de talentele naturale, ritmurile si gusturile copiilor; lucrurile merg atat de departe ca statului ii sunt indiferente pana si cerintele si necesitatile societatii actuale si, alegand o programa standardizata (nu se stie dupa standardele cui) esueaza in a ajuta copiii sa creasca si sa se educe intr-un fel in care sa fie cu adevarat productivi si folositori societatii in care traim. (si nu cred ca e nevoie sa comentez aici cati adulti esuati sau care isi irosesc viata si talentele in slujbe nepotrivite neaportand nimic semnificativ nici societatii, nici lor insisi – obiectiv, as spune eu, principal in educatia oricarei fiinte omenesti)
Dar intorcandu-ma la ideea propusa de autorii articolului (reglementarea legala a educatiei acasa), ma intreb cum poate evalua un strain nivelul competentelor copiilor? Cine decide ce tip de competente trebuie sa aiba copiii? Caci, conform principiului expus de Constitutia Romaniei, deci conform criteriului si convingerilor MELE ca parinte, copiii mei, ca sa poata deveni adulti autonomi si independenti, trebuie sa-si dezvolte propriile lor talente si abilitati in mod liber si fara restrictii de nici un fel incat sa devina experti in ceea ce le place si aceasta sa le poata permite sa isi castige si traiul in mod placut din talentele lor – oricare ar fi ele -, in afara de asta, ca sa dau exemple concrete in cazul familiei noastre, mai trebuie sa stie sa gateasca pentru a se alimenta (mi se pare primordial pentru supravietuire sa stii sa te alimentez corect si sa stii ce trebuie sa faci pentru asta), sa conduca o masina, de exemplu, sa vorbeasca mai multe limbi straine, sa citeasca si sa comunice in mod fluent cu cei din jur, sa stie sa gestioneze conflicte si sa le rezolve in mod satisfacator, sa stie sa gestioneze o casa si economia legata de menajul corespunzator, sa stie unde si cum sa caute informatii atunci cand au nevoie de ele, sa stie sa aiba grija de propriile corpuri si sa se mentina sanatosi intr-un mod autonom si independent atat cat e posibil.
In rest, diversitatea umana e infinita, nu pot pretinde ca toti copiii de pe lumea asta sa invete aceleasi lucruri; in afara de imposibil si utopic, mi se pare stupid – ce folos am trage noi, ca societate, din treaba asta? Caci, in definitiv, fiecare familie are prioritatile si criteriile si convingerile sale, cum e si firesc, si e absurd sa le ignori ca sa impui criterii standardizate, asa zis „benefice pentru toata lumea”, pentru ca nu exista criterii de alegere universal valabile.
Aceasta flexibilitate si diversitate de criterii ar fi punctul de plecare pentru propunerea mea pentru o programa educativa pentru orice copil din lumea aceasta. Nu e o utopie, omenirea s-a educat in acest fel timp de milioane de ani (sa nu uitam ca scoala, asa cum o cunoastem noi acum, are cel mult 300 de ani de istorie), si e o optiune care are loc zilnic in cazul a milioane de copii educati acasa (si asta in ciuda faptului ca familiile care practica aceasta optiune sunt in minoritate) si se poate pune in practica oricand, important e sa se doreasca. Evident, mi se spune ca la scoala asta nu se poate pune in practica. Nu sunt de acord cu asta, dar sa spunem ca sunt; insa faptul ca scoala nu e capabila sa ofere un asemenea curriculum scolar flexibil si personalizat, pentru ce e obligatoriu sa ii impiedice pe parintii cu posibilitati – responsabilii legali, sa nu uitam, ai educatiei minorilor – sa ofere aceasta programa diversificata copiilor lor??
De ce trebuie sa imi spuna mie statul cum, ce si in ce fel trebuie sa invete copilul meu? Pe baza caror legi si responsabilitati, repet, isi aroga statul dreptul de a controla tipul de educatie pe care il ofer eu copiilor mei? Pe baza caror legi poate pune statul sub semnul intrebarii deciziile mele in privinta educatiei copiilor mei cand, in mod legal, eu sunt OBLIGATA sa le iau personal? Cine decide daca e bine faptul ca fiica mea a invatat japoneza la nivel fluent, ca are un talent muzical iesit din comun pe care noi l-am incurajat, si ca are abilitati sociale si comunicative extrem de dezvoltate? Cine decide ca e primordial faptul ca stie sa gateasca si sa mentina o casa si sa controleze cheltuielile aferente? Cine decide ca faptul ca stie deseneze, sa danseze si sa cante ii va procura mijloace de trai demne si placute in viata ei de adulta si ca acesta a fost obiectivul principal al educatiei primite de ea?
Cine e in masura sa ia aceste decizii, sa evalueze avantaje si dezavantaje, sa ia din mers anumite masuri, sa se responsabilizeze, in definitiv, de educatia copiilor MEI?? Un inspector scolar?? Un asa zis expert care nu stie nimic despre personalitatea copiilor mei, niste profesori oarecare care habar nu au care sunt talentele unice ale lor? Cine sa construiasca un sistem de evaluare adecvat care sa evalueze in mod corect cunostintele REALE ale copiilor mei? Cine evalueaza care e nivelul de competente echivalent varstei??
Despre ce vorbim? Ce competente trebuie sa aiba cineva in mod obligatoriu la o anumita varsta cand exista oameni care nici ca adulti nu sunt in stare sa domine anumite competente considerate importante sau obligatorii pentru o buna evolutie in viata, in schimb stapanesc la perfectie alte abilitati nerecunoscute ca „importante” si devin maestri in activitatea lor?
Sunt oameni care au invatat sa citeasca la 20 de ani – cazul cel mai cunoscut e cel al actritei Sara Montiel. Ce concluzie putem trage? Ca a fost proasta? Faptul ca nu a stiut sa citeasca nu a impiedicat-o sa aiba o cariera de mare succes. Daca ar fi fost evaluata la 7 sau la 15 ani si s-ar fi vazut ca ii lipseste abilitatea lecturii ce i s-ar fi putut spune? O poti pedepsi? O poti obliga sa se apuce sa invete sa citeasca? Ce i se poate face? Pot fi pedepsiti parintii pentru asta? Sau pur si simplu poate fi ajutata sa dobandeasca aceasta abilitate, i se pot pune la dispozitie materiale si un profesor competent care sa o ajute oricare ar fi varsta ei? Sau pot fi ajutati parintii cu materiale si sfaturi pentru a se ocupa ei insisi de aceasta actiune?
Si nu, nu am sa accept comentarii de genul „ah, asta e o exceptie” pentru ca un sistem de evaluare, oricare ar fi el, ca sa fie corect trebuie sa functioneze in oricare dintre cazuri, inclusiv in cazul exceptiilor. Toti marii oameni de stiinta sau de cultura din istorie au fost „exceptii” in definitiv. Vi-l imaginati pe Mozart evaluat de o echipa de inspectori scolari la varsta de 8 ani ca sa vada ce „competente” are?? Ca pe mine ma apuca rasul numai gandindu-ma la aceasta posibilitate? Pentru ca talentul lui muzical si literar (pentru cine nu stie, a avut o corespondenta uriasa in scurta lui viata) azi nici nu ar fi apreciat de catre o asemenea echipa de „experti”, de fapt ar fi probabil mai rau, ar fi ignorat sau direct dispretuit.
Asa incat ma intorc la intrebarea cheie: In mod legal, cine e responsabil de educatia copiilor? Cine decide continutul si modul in care are loc aceasta educatie? Cine are drepturi si de ce nu e sprijinita in mod legal exercitarea lor in viata reala? Cine decide care e nivelul de competenta la care poate ajunge o fiinta omeneasca? Pe baza caror criterii? De ce criteriul „expertilor” sau al unor functionari oarecare de la un minister al educatiei trebuie sa fie mai presus de criteriul parintilor care sunt direct implicati in educatia copiilor lor, mai mult decat asa zisii experti sau functionarii sus numiti?? Si daca parintii sunt responsabilii legali de ce trebuie sa dea socoteala statului sau reprezentantilor sai, din moment ce acestia nu au nici un fel de responsabilitate legala in procesul educatiei copiilor, decat daca le este transferata in mod explicit de catre parintii in cauza?
Eu personal mi-am raspuns la aceste intrebari si am decis de mult si stiu ca sunt singura responsabila legala a educatiei copiilor mei, si stiu ce inseamna sa imi asum aceasta responsabilitate, de aceea m-am ocupat personal de educatia lor, si nu am delegat alegerea aceasta in terte persoane sau institutii. Stiu ca legea nu poate si nu trebuie sa imi limiteze sau impiedice acest drept si militez pentru exercitarea acestuia in mod activ; si daca exista o asemenea lege ar trebui contestata ca antidemocratica de catre toti cei interesati. Pe de alta parte stiu si ca sistemul actual, daca ar dori cu adevarat bunastarea minorilor si ar vrea sa le ofere o educatie de calitate, ar trebui sa imbunatateasca traiul parintilor, sa solicite ore mai putine de munca, sa ofere salarii mai adecvate, sa ofere informatii contrastate si bazate pe studii stiintifice (nu afirmatii publice gratuite si false ale asa zisilor „experti”), ar trebui sa faca o oferta educativa ampla si flexibila, o oferta inovativa bazata pe ultimele descoperiri stiintifice in domeniul neurostiintei si al psihologiei, ar trebui sa renunte la sistemul masificat actual unde se inghesuie zilnic de la 30 de copii in sus in clase de cel mult 40-50 m2… si sunt atatea alte lucruri pe care ar trebui sa le ofere, lucruri deja verificate ca fiind mult mai educative si mai benefice decat sistemul actual, ca nu mai enumar, ma opresc aici si va las cu drag cu intrebarile de mai sus – daca macar cativa dintre voi incercati sa fiti lucizi si sinceri cu voi insisi si apucati sa reflectati un pic mai profund la raspunsuri deja e un pas inainte.